Milişăuţi, capitala verzei în România

Milişăuţi este o aşezare bucovineană din Depresiunea Rădăuţi, în care fiecare familie cultivă varză. Există gospodari din această localitate care cultivă, anual, între 8 şi 10 ha de teren numai cu varză, însă în acest an toţi se plâng că producţia s-a vândut la preţuri foarte mici, de numai 20 de bani kilogramul.

Chiar şi cei cu o producţie bună, de peste 30 de tone la hectar, nu au reuşit să-şi scoată investiţia din cauza preţului de comercializare foarte mic.

Varza este un brand pentru Milişăuţi

„Cultura verzei şi a legumelor reprezintă o sursă de venit pentru locuitorii comunei. Au fost situaţii când au mers extraordinar de bine şi din 2 ha de varză se făceau bani. Anul acesta nu prea a meritat, a fost o producţie bună, dar preţul a fost foarte mic. La 20 de bani kilogramul, cu cât s-a vândut varza în această toamnă, mulţi spun că anul viitor nu vor mai cultiva aşa de mult. La nivel de comună, producţia de varză de toamnă a fost de peste 1.000 de tone, fiind şi câteva familii care se ocupă cu cultura verzei pe suprafeţe mari şi care au avut şi câte 70-80 de tone“, ne-a spus Vichentie Popescu, viceprimarul oraşului Milişăuţi.

Viceprimarul Popescu spune că un cultivator de varză, dacă merge în ţară cu un camion de 20-25 tone de varză, nu poate ţine la preţ; dacă este cald varza se degradează şi atunci trebuie să lase la preţ pentru a o vinde repede.

„Dacă pui cheltuielile de transport, taxele din pieţe nu prea ai câştig nici în varianta aceasta“, consideră viceprimarul. Cei care nu au mijloace proprii de transport preferă să o dea în cantităţi mari din faţa porţii comercianţilor din pieţe, pentru ca pierderea să nu fie foarte mare.

„Au dat-o de acasă pe nimic. Varza nu a avut preţ anul acesta. Şi la urmă, când cultivatorul a tras linie, după câte cheltuieli a avut, arat, dus şi împrăştiat gunoi de grajd pe câmp, erbicidat, discuit, plantat, prăşit, udat, recoltat, impozit pe teren, nu s-a încadrat în cheltuieli. Ca să obţină răsaduri mulţi cumpără sămânţa, după care obţin răsadurile în solarii, şi acestea necesită bani pentru scheletul din lemn sau metalic, pentru folie“, a precizat Vichentie Popescu.

Autorităţile locale spun că varza este un brand pentru Milişăuţi, susţinând că „în orice piaţă de oriunde din ţară găsiţi varză de Milişăuţi. O parte din locuitori pun varză la murat în butoaie foarte mari. Unii dintre ei, care o ţin mai mult, o pun chiar şi în iazuri, aduc saramură direct de la Salina Cacica. După ce este murată o duc direct la piaţă. Abia aceea este varza adevărată de Milişăuţi.“

Varza de Milişăuţi ajunge în Italia, Spania, Germania

Pe lângă micile butoaie cu murături trimise la copii sau la magazinele cu produse tradiţionale româneşti trimise în Italia, Spania, Germania prin cursele de autocar, unul dintre cultivatorii de varză din Milişăuţi încearcă să pătrundă şi pe piaţa externă, procurându-şi instalaţii de ambalat şi alte utilaje specifice pentru a îndeplini normele impuse de Uniunea Europeană. Şi autorităţile judeţene susţin iniţiativa de a promova varza peste hotare. În luna septembrie, la iniţiativa Consiliului Judeţean Suceava, în cadrul unei vizite organizate în scopul promovării Bucovinei, soţiile ambasadorilor din 26 de ţări, împreună cu câţiva europarlamentari, au mers într-o gospodărie din Milişăuţi pentru a vedea cum se prepară murăturile şi pentru a le degusta.

Comerţul cu murături de Milişăuţi este o tradiţie

Comerţul cu murături în această comună a început în anul 1933, când Eudochia Danileţ a schimbat în satele Arbore, Bădeuţi şi Iaslovăţ pe cereale butoaiele cu castraveţi muraţi. Un an mai târziu, ea îşi vindea deja murăturile pe piaţa din Galaţi, exemplul femeii fiind preluat de tot mai mulţi agricultori din Milişăuţi, care au văzut că din comerţul cu murături se pot scoate bani frumoşi.

„Dintotdeauna localitatea noastră s-a ocupat de murături pentru toamnă. Eu pot spune că m-am născut în cizme de cauciuc, de la 5-6 ani bunica dădea cu un băţ prin porumb unde erau castraveţii, iar eu împreună cu surorile mele îi culegeam. Îmi aduc aminte că bunica a vândut la Ploieşti, tata a vândut cel puţin 20 de ani în Piaţa Gorjului, eu cu familia mea am vândut murături peste 20 de ani în Timişoara. Aproape toţi locuitorii din sat au avut şi unii încă mai au o piaţă unde şi-au format clienţii, şi-au făcut prieteni, pot spune unde s-au afirmat şi în care merg în fiecare an. În pieţe nu mai avem loc, toată lumea are tarabe închiriate. Cât soţul era sănătos şi putea să conducă sute de kilometri aveam o piaţă sigură de desfacere la Timişoara. La noi concurenţa este neloială şi dacă nu am avea marfă bună şi clienţii noştri tradiţionali, nu am avea cu ce trăi“, ne-a spus Geta Semeniuc, una dintre gospodinele din Milişăuţi care se ocupă de conservarea legumelor pentru iarnă.

Miniexpoziţii de murături

Prin modul cum sunt expuse şi coloritul legumelor din borcane putem spune că la poarta Getei Semeniuc ca şi la porţile a zeci de localnici sunt miniexpoziţii de murături. Geta Semeniuc ne-a spus că ea conservă toate murăturile în butoaie de capacitate mai mare din economie dar şi din grabă, pentru că nu este timp în perioada de toamnă ca să fie puse toate în borcane mici.

„După ce se murează le mutăm în vase mai mici, care sunt mai scumpe. Gustul obţinut într-un vas de lemn nu poate fi comparat cu cel obţinut într-unul din sticlă sau PET. Suntem foarte mulţi producători de murături şi de aceea ţinem la calitate şi ne etichetăm marfa. Dacă cineva reclamă o neregulă, ştiu dacă este cumpărat de la mine. Apoi ne facem şi reclamă, ne sună lumea şi trimitem prin curier, cu autobuze care fac curse regulate în ţară; pot spune că trimitem murături în ţară prin tot felul de mijloace de transport. În străinătate am trimis doar la cei trei băieţi zacuscă şi murături“, ne-a declarat Geta Semeniuc.

Femeia ne-a mai spus că aproape tot ce are expus este obţinut din producţia proprie, singurele legume cumpărate în acest an fiind gogoşarii, pentru că cei obţinuţi în grădină nu au fost de cea mai bună calitate, şi capia pentru zacuscă, la care se adaugă bureţii culeşi din pădurile din împrejurimi.

Toate conservele sunt fierte şi sterilizate la foc de lemne. Fierberea se face în ceaune din tuci, iar sterilizarea este realizată după ce sunt puse în borcane. Nu foloseşte conservanţi, iar în loc de sare, atât la murături cât şi la conserve, este utilizată slatină adusă de la Salina Cacica.

„Apa bună, sarea curată, neprelucrată, sunt secretul conservelor preparate la Milişăuţi. Dacă la acestea mai adăugăm şi ţelina, usturoiul şi hreanul aţi aflat şi secretul murăturilor“, ne-a spus gospodina.

Cultivă anual 80 de ari cu legume, varza şi cartofii fiind preponderenţi şi speră ca anul acesta să nu se mai importe cartofi, pentru că în fiecare an rămâne cu o parte din cartofi nevânduţi. Preţul de vânzare a cartofilor este cuprins între 1 şi 1,5 lei în funcţie de mărime şi soi şi sunt obţinuţi din sămânţă autohtonă 100%, pe terenuri care sunt îngrăşate numai cu gunoi de grajd.

„Nu folosim îngrăşăminte chimice, avem animale şi mult gunoi de grajd pe care îl împrăştiem pe ogorul propriu. Şi pesticide folosim cât mai puţine pentru că nu sunt sănătoase. Am vrea să schimbăm soiurile de cartofi, să căutăm sămânţă mai evoluată, dar de multe ori nu se găseşte în unităţile autorizate sau este la preţuri foarte mari, dar în principal există reţinerea de a nu contamina cultura cu diverse boli specifice cartofului“, ne-a precizat Geta Semeniuc.

Tinerii nu se mai ocupă de agricultură

Cu pietre de râu pe capace, recipienţii pentru murături din lemn de stejar sau brad, cu o înălţime de patru metri şi cu o capacitate de până la 10 tone, numite de localnici „căzi“, te întâmpină încă de la intrare în Milişăuţi, după ce treci podul peste apa Sucevei. An de an sunt din ce în ce mai puţine astfel de recipiente pentru că piaţa de desfacere a verzii murate este în scădere, tinerii nu se mai ocupă de agricultură, preferând un loc de muncă în străinătate, iar plasticul a înlocuit lemnul şi a schimbat complet gustul murăturilor. În trecut, butoaiele erau sigilate şi aruncate în iazuri, unde rămâneau sub gheaţă peste iarnă, iar varza îşi păstra acelaşi gust până la noua recoltă. Înainte de 1989, multe dintre familiile care se ocupau cu comerţul cu varză murată vindeau anual peste 10 căzi, iar în prezent o familie dacă mai pune două căzi şi doar câţiva producători mai pun butoaiele în apă pe timp de iarnă.

„Băieţii ne ceartă, ne tot spun să nu mai punem legume, suntem în vârstă, bolnavi, este mult de muncă. Dar ce să facem cu pământul? În fiecare an investim, dar nu ştim ce scoatem. Au fost ani când au fost inundaţii şi am pierdut totul. Cum să las pământul pustiu? Se mişcă tata în pământ. În ’90, când au început să se împartă pământurile, tatăl meu a spus: «Mi l-aţi luat când am fost tânăr şi mi-l daţi la bătrâneţe. Ce să fac cu el?» Ne-a lăsat cu limbă de moarte să nu-l înstrăinăm, să-l muncim. În loc să mai facem ceva la casă, în loc să ne vedem de sănătate, am cumpărat tractor, utilaje etc., dar nu ştim cine va umbla cu ele, cine va munci terenul, pentru că cei trei copii sunt în străinătate“, spun soţii Semeniuc.

Sătenii spun că nu îşi permit să-şi facă magazine. Au încercat, birocraţia este foarte mare şi, în plus, multe dintre produse nu mai pot fi făcute după reţetele tradiţionale, ceaunul din fontă trebuie înlocuit cu oala din inox, focul cu lemne, de aragaz etc.

Ce urmează oare să mai înlocuim?

Silviu BUCULEI