Interna-te-aș și n-am cui…
Există o vorbă: „Sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac…“ Bineînțeles că se referă la anumite alegeri morale pe care majoritatea dintre noi trebuie să le ia câteodată. În ultima vreme, în centrul atenției televiziunilor a fost un caz cel puțin absurd. Iar de la acest caz au mai apărut și altele și tot așa… Iar toate au un singur numitor comun: modificările aduse, la finele anului trecut, Legii sănătății. Așadar, ne-a fost prezentat cazul unui copil de nouă ani din Oradea, accidentat grav. Se pare că a trecut strada printr-un loc nepermis. Ajunge în comă la Spitalul Municipal Oradea. În comă fiind, spitalul decide să-l trimită acasă, unde părinții trebuie să-l hrănească printr-un tub. Mai mult decât atât, părinților li s-a trimis o notă de plată de circa 3.000 de lei. La prima vedere explicația pare halucinantă… Spitalul le spune părinților că vor avea de plătit spitalizarea pentru că accidentul s-ar fi produs din vina copilului. Alt caz. În Craiova un bătrân cade cu bicicleta. A ajuns la spital cu mai multe coaste rupte și a fost internat o săptămână. Câteva luni mai târziu a primit o înștiințare potrivit căreia trebuie să plătească 1.400 de lei cheltuieli de spitalizare. Și asta în ciuda faptului că bătrânul pensionar era asigurat. Iar în acest moment cazurile de acest gen sunt cu miile în România. Par scenarii de domeniul absurdului sau scenarii de piese de teatru jucate de pacienți prin ospicii… Ce se întâmplă, de fapt? Legea sănătății a fost modificată astfel încât serviciile medicale să fie plătite (chiar dacă ești asigurat) în situația în care ești responsabil în vreo formă de autoaccidentare. Iată cum sună acel articol:
Art. 320 (1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.
(2) Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.
Cu alte cuvinte, prin lege putem trimite acasă oameni să moară dacă au fost accidentați din neatenția lor și nu au bani să plătească îngrijire pe termen lung. Mai pe românește, potrivit legii, spitalele pot arunca oameni foarte bolnavi în stradă pentru că n-au bani destui, chiar și dacă au asigurare. Iar în situația actuală pacienții refuză să plătească datoriile și numai cu ajutorul executorului judecătoresc spitalele pot recupera banii așa-zis datorați. Văzând toată această poveste, orice om întreg la cap își pune câteva întrebări: cum rămâne cu drepturile copilului, care, așa copil cum e, se tot accidentează? Cum rămâne cu drepturile omului în general? De ce se mai plătesc asigurări de sănătate? Statul a devenit o entitate privată? Ce rol mai are statul? Au fost scose din Constituție, fără ca noi să știm, prevederile referitoare la asigurarea demnității persoanei? A ajuns statul să fie atât de neoliberal, adică minimalist în rolul său, încât să aibă doar un singur scop, acela de a-și asigura bani la buget? În România oamenii mai sunt considerați „oameni“? Sau sunt, așa cum sunt în unele „democrații“ occidentale, doar „resurse“ la bugetul de stat? Credeam că Declarația 600 a fost doar o „scăpare“. Dar se pare că nu este așa… În ritmul ăsta, fără nicio barieră morală, lacom și feroce, statul (în general) merge spre o singură direcție: disoluția… Sau dictatura…
Bogdan PANȚURU