O poveste despre fantoma democrației
Aproximativ 50 de inși protestau pe la începutul lui martie în fața Casei Poporului. Fac parte din grupul #rezistenților și cer o Românie fără corupție. E a o suta manifestație în care cer același lucru. Stau departe de grup… Îi înțeleg… Fiecare poate cere ce vrea, cum vrea… Doar e democrație…
La un moment dat mă așez pe o bancă în parcul învecinat. La câteva minute se așază lângă mine un domn trecut de 70 de ani, deosebit de elegant, cu o alură de actor. Își aprinde o țigară și mă-ntreabă. „Ești #rezistent?“ Mă fac că nu înțeleg… „Faci parte din grupul ăstora?“ „Nu“, răspund sec. „Săracii copii. Habar n-au că sunt manipulați“. „Păi de ce?“, întreb. „Până și Comisia Europeană a dat un comunicat prin care se spune că suntem ca vai mama noastră de corupți?! Toți străinii spun la fel“, punctez eu. „De ce?“, se întreabă domnul, uitându-se la țigară. „Pentru că Comisia Europeană este portavocea companiilor străine în România, iar dacă situația nu va rămâne cum a fost în ultimii 10 ani riscă, dragele de ele, să-și piardă privilegiile.
Lupta împotriva corupției e de fapt lupta împotriva inițiativelor românești și a economiei 100% românești cu tot ce implică asta, incluziv decredibilizarea clasei politice, indiferent de culoarea politică. România a devenit colonie fără ca ea să știe asta, iar acum, când vrea să-și mai îndulcească statutul, toți îi sar la gât că e corupție.“ „Fugi, domnule, de aici“, ripostez eu. Dar domnul continuă… „Ce nu știu băieții ăștia e că, pe fondul presiunilor copleșitoare ale multinaționalelor, acțiunile permanente ale justiției împotriva companiilor românești și presiunile fiscale coercitive ale statului, dar inexistente asupra străinilor, foarte mulți oameni de afaceri români, cu realizări, unele remarcabile, devin sătui să se mai agite și să mai încerce marea cu sarea, renunțând la luptă și vânzând business după business, pe capete. Asta ca să citez un clasic în viață, adică un analist economic acum marginalizat“, continuă domnul. Mă uit la el mirat. „Piață liberă? Economie de piață? Praf în ochii proștilor. Pentru trei arginți au început să vândă toată economia încă din anii ’90. Partidele politice? Nu există decât un partid… Al lor… Al unor facțiuni care au creat un stat putred, care și-a vândut toate proprietăţile la o fracţiune din valoarea lor de piaţă unor companii occidentale doar pentru a-şi apăra poziţiile politice. Iar marile puteri occidentale şi corporaţiile s-au alăturat acestui proces cu bună ştiinţă.
D-aia au acum așa mult de muncă ambasadele“, spune. Rămân năuc… Nu știu ce să zic. Scoate din buzunarul paltonului câteva foi de hârtie bătute la mașina de scris. Începe să citească: „În concluzie, România a fost cea mai vulnerabilă dintre toate ţările fost comuniste faţă de mitul Occidentului, considerat un paradis material, faţă de cultura mall-ului şi faţă de măsurarea succesului în funcţie de telefonul mobil.
Aceste mituri sunt deosebit de puternice aici poate pentru că toate s-au întâmplat atât de brusc, chiar şi pentru clasele educate. A fost făcut mult rău, atât României, cât şi Occidentului, aşa cum putem vedea în criza cu care ne confruntăm acum: pentru că Occidentul a început să creadă în câteva dintre propriile noastre iluzii despre el, în falsele aşteptări despre ceea ce părea el să promită în 1989.“ „Asta e concluzia unui ziarist britanic care a făcut, pe parcursul mai multor ani, o anchetă în România“, simte domnul nevoia să se explice. Mă fac că nu înțeleg… El nu se lasă… „Ia uite ce mai scrie altcineva“, zice domnul întorcând foaia. „Mie unul îmi este foarte clar că dacă șefii marilor parchete ar fi servit cu adevărat cauza națională, luptând împotriva corupției și crimei organizate, ar fi fost cu neputință ca statul român să piardă un miliard de euro în beneficiul concernului american Bechtel, fără ca acesta să fi executat practic măcar un metru de autostradă și în condițiile în care, lucru nemaivăzut și nemaiauzit, până și contractul original a dispărut.“ „Dar de ce aveți aceste însemnări“, întreb eu naiv. „Nu sunt însemnări. Ce am eu aici e un rechizitoriu. Iar eu acum mai am puțin și trebuie să-l predau…“ „Cui?“, întreb. „Instanței Supreme. Celei mai Supreme.“ Brusc, se ridică și pleacă… Îmi iau fruntea în palme și-mi zic că e dus cu capul… Ridic privirea și dau să mă uit după el… Nimic… Pur și simplu a dispărut… Scanez cu privirea de jur-împrejur. Ia-l de unde nu-i… Mă ridic și plec… Mă cuprinde o inexplicabilă senzație de bine. Îmi vin în minte cuvintele unui înțelept. „Orice ar fi, orice nenorocire sau dezastru în cele din urmă totul va fi bine. Pentru că omul, în esență, nu controlează nimic… Doar își execută destinul…“
Bogdan PANȚURU