EDITORIAL

Un an cu adevărat „Nou“…

Share

În ultimii ani, vreo 15 la număr, am observat un fenomen ciudat în mediul rural românesc. O parte dintre oamenii de acolo suferă de un soi de comoditate existențială.

Prima dată am văzut, într-o curte dintr-o comună, un măr „sufocat“ de rod, necules. Apoi, am văzut pruni sau peri aflați în aceeași stare de neglijare. Și exemplele pot continua… Curiozitatea m-a făcut să întreb, prin vecini, ce se întâmplă, iar răspunsul m-a lăsat mască: „Sunt tineri și preferă să cumpere de la magazin“.

„Problema e – continuă interlocutorul meu, un bărbat pe la 80 de ani – că eu, dacă doresc să găsesc pe cineva sa-mi culeagă fructele din livadă sau să-mi cosească iarba, nu găsesc. Pur și simplu, dintre tineri, și nu numai, nimeni nu este interesat. Nici pentru bani mai mulți…“ Și, deși fenomenul încă nu s-a generalizat, cred că spre asta se tinde.

De ce spun asta? Pentru că sunt locuri din străinătate, mai precis din Europa Centrală, pe care le-am vizitat, care ne-au luat-o înainte. Aici, practic nu mai există gospodării clasice de țară, ci, o casă cu gazon.

Fără rațe, gâște, găini, porci sau alte orătănii… În schimb, supermarket-urile sunt fără număr. Firesc, acum ani de zile, când am vizitat aceste țări m-am întrebat: „Oare așa vom ajunge și noi?“ Se pare că da… Sigur, probabil că situația descrisă mai sus e valabilă pentru o mică parte din mediul rural.

Încă… Cum s-a ajuns aici? Simplu… Prin încercarea de a „neutraliza“, în numele „civilizației“, a tot ce înseamnă istorie sau tradiție. Se încearcă, în numele anumitor „valori“, o uniformizare a oamenilor cu tot ceea ce reprezintă ei.

În numele unei așa-zise politici care urmărește bunăstarea populației la nivel global, dar se pare că, în realitate, se dorește crearea unui „om nou“, total supus conducerii stăpânitoare. Se încearcă un fel de „dresare“ a oamenilor în a fi loiali unor valori inventate dar, mai ales, supuși…

Iar toată apatia aparentă pe care o vedem în satele românești, toți tinerii care pleacă prin străinătățuri nu sunt decât rezultatul acestor politici de „imbecilizare“. Asta la o primă vedere.

Pentru că românul este destul de inteligent să păstreze aparențele. E destul de inteligent să se prefacă, așa cum vor cei de la centru. E suficient de inteligent să știe că de adevărata credință, cu care s-a născut și pe care o poartă în suflet, nu se poate atinge nimeni.

Chiar dacă muncește pe brânci pentru o recoltă pe care o vinde pe un leu, iar când apare pe piață, aceeași recoltă e vândută de zece ori mai scump.

Poporul român e văzut de alte nații ca un popor slab, obedient chiar. În realitate, românul e răbdător, plin de compasiune, fundamental-bun. Iar aceste calități sunt văzute de occidentali – al căror Dumnezeu e banul, drept „slăbiciuni“.

Iar aceste „slăbiciuni“ au fost exploatate la maximum în ultimii 35 de ani. Dar ceea ce mulți uită este că tocmai răbdarea a făcut ca acest popor să fie printre puținele din lume care de mii de ani trăiește pe aceleași pământuri. Și nu e puțin lucru. Pentru că românul are în gene ideea poetului – „Ce e val, ca valul trece…“.

De fapt, renunțând la anumite „valori“ materialiste, poporul român și-a câștigat un drept „natural“ la existență. Fără forțări… Și, chiar dacă au apărut oameni și vremuri care l-au hăituit, bătut, batjocorit, poporul român s-a uitat la Cer și a mers mai departe… Pentru că știa și știe că există o înțelepciune mai mare care pune lucrurile pe făgașul firesc.

Ceva îmi spune că acest proces se va opri… Repede… Cel puțin la noi. Sigur, cineva ar putea spune că am ceva cu civilizația… Că sunt împotriva unui sat românesc „civilizat“.

Nu, bineînțeles că nu sunt împotrivă, doar că acest termen are mai multe înțelesuri. Totuși, merită pusă o întrebare: „În țările Europei Occidentale mai există sate? Dacă da, cam câte?“

În plus, cum rămâne cu acei înțelepți antici care au recunoscut că „civilizația distruge cultura“. Cred că procesul de „civilizare“ care încurajează comoditatea – o lene travestită, încurajează și decăderea ființei umane. Iar finalul poveștii nu e greu de imaginat…

La final vă urez „Un An Nou Plin de Iubire în Suflet!“, căci fără iubire și credință nu avem nimic și devenim nimic…

Bogdan PANȚURU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *