Este nevoie de o Europă integrată politic?

uniunea-europeana_2Europa este în criză! Care sunt proiectele şi măsurile instituţionale care pot duce la ieşirea din această criză? Europa este victima propriului său succes. Comunitatea europeană a luat naştere ca urmare a solidarităţii pe probleme concrete, cum au fost pieţele cărbunelui şi oţelului, apoi agricultura cu politica sa agricolă comună.

Etapa următoare a fost formarea unei pieţe comune cu o dimensiune mare, care ar trebui să fie mijlocul de accelerare a integrării politice a Europei. Această secvenţă însă nu a dat rezultate. Fie că este vorba de funcţionarea pieţei unice, fie a PAC, astăzi ne confruntăm cu aceleaşi dificultăţi: politicile respective au devenit un scop în sine.

Pe de o parte piaţa europeană, aşa cum exista ea astăzi, este una pur ideologică. Este singura la nivel mondial în interiorul căreia nu există solidaritate, deci nicio regulă socială sau fiscală comună, nicio definiţie precisă referitoare la preferinţele colective în materie de servicii publice.

La începutul construcţiei europene vorbeam de reconcilierea franco-germană. În cazul războiului din Irak, Franţa a descoperit că, după mai bine de 2.000 de ani de războaie, cel mai bun aliat este Germania!

Reconcilierea europeană în jurul noii alianţe franco-germane a funcţionat bine, dar dinamica integrării a fost extrem de lentă, cu o „îngheţare“ a creşterii economice.

Or, era nevoie de o Europă integrată politic?

Procesul de integrare iniţiat în 1957 nu a început decât cu şase state, deoarece Anglia nu a acceptat logica, iar statele scandinave au rămas în expectativă. Primirea celor 10 state central şi est-europene în 2004 a fost a doua mare etapă de unificare a continentului, dar acest lucru nu a însemnat şi accelerarea integrării politice. Franţa însă nu a făcut o sărbătoare din integrarea în uniune a celor zece state noi, chiar dacă există cca 4 milioane de persoane de origine poloneză în aceeaşi ţară.

Este un punct de vedere asupra căruia economiştii, dar şi politicienii au mult de lucru.

Piaţa nu s-a dezvoltat corect, între măsurile de ecologie şi cele sociale neavând instituţii adaptate la acestea. Funcţionarea Europei, aşa cum a fost consfinţită de tratatele de la Maastricht şi Nisa, constă în prevenirea luării deciziilor politice în materie economică şi socială. Politicile europene conduc mai degrabă spre ideea: „lasă-i să se descurce“.

Prin cele două tratate semnate, Europa are constituţia cea mai neoliberală din lume!

Europa nu are astăzi politici macroeconomice favorabile creşterii economice, dar nici politici de susţinere, în special în domeniile cercetării şi dezvoltării. Este necesar ca zona euro să fie dotată cu instituţii specifice. Ţările din această zonă euro au încredinţat o parte din suveranitatea lor naţională unei bănci central independente, al cărui statut este strict şi greu de modificat.

Cred că proiectele mari ale Europei trebuie să fie cele legate de agricultură, energie, mediu şi cercetare. Acestea sunt echivalentele proiectului european legat de cărbune şi oţel din anii ’50.

De fiecare dată când proiectele europene au avut succes, acestea au fost capabile să avanseze pe două fronturi în acelaşi timp. Europa nu este un super stat, iar problemele instituţionale nu pot fi abstracte. Europa a avansat atunci când a fost dotată cu instrumente specifice.

Construcţia pieţei unice, începută la sfârşitul anilor ’80, a fost însoţită de reforma instituţională: codecizia!

Crearea unei bănci central europene a reprezentat virajul instituţional major şi, odată cu el, începutul crizei instituţionale în care ne aflăm.

Astăzi fie construim politici şi instrumente care să ne scoată din criză, fie vom rămâne permanent blocaţi!

Nu se pot introduce reglementări referitoare la ecologie şi măsuri sociale, nici cheltuieli noi în materie de cercetare sau de infrastructură într-un spaţiu economic care rămâne dirijat de puteri politice dispersate.

Strategia Lisabona îşi propune să facă zona euro cea mai competitivă din lume prin creşterea calităţii capitalului uman şi nicidecum prin scăderea salariului încasat de acesta. Nu se pot adopta noi politici care să fie valabile în toate statele membre forţându-se „bariera“, pentru că aşa pot apărea veto-uri ale anumitor state.

Este o contradicţie majoră între statul social activ şi dinamic, pe de o parte, şi regulile umanităţii, pe de altă parte. Tratatul constituţional european este o tentativă spre generalizarea progresivă a votului majorităţii, refuzat însă de cinci state: Franţa, Olanda, Polonia, Cehia şi Anglia.

Dacă nu acceptăm extinderea votului majorităţii, UE va rămâne o zonă a liberului schimb, în care măsurile antisociale vor continua să fie prezente. Votul majorităţii calificate este o condiţie necesară, dar nu suficientă!

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RSS
Follow by Email