We want land!

terenuri-agricoleWe want land! Adică atât de românescul „Noi vrem pământ!“, clamat de mii și mii de „tălpași“ ai țării în primii ani ai secolului trecut s-a transformat acum în altceva. Adică, acum mai bine de 100 de ani de la Răscoala țărănească de la 1907, țăranii români nu mai doresc ce și-au dorit cu ardoare sute și sute de ani – să aibă propriul petec de pământ. Și uite cum, la nici doi ani de când România a permis vânzarea de terenuri către străini, 40% din suprafața agricolă a României a fost vândută, cu acte, străi­nilor.

Cum a ajuns România să fie singura țară din Europa care să permită înstrăinarea pământurilor? Nu se știe… Mai ales că nimeni nu ne-a obligat la așa ceva – nici măcar Uniunea Europeană. E drept, și în Polonia s-a întâmplat același lucru numai că, după șase luni de proteste ale fermierilor polonezi, dreptul străinilor de a cumpăra terenuri agricole a fost sever restricționat. Și asta în condițiile în care Polonia și-a vândut aproximativ 300.000 ha de teren față de cele peste 3 milioane ha câte s-au înstrăinat la noi. Nu-și mai iubește țăranul român pământurile, ne-am putea întreba firesc? Pentru că, nu-i așa, „N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid…“, scria cândva poetul (Mihai Eminescu)… sau „și-ajuns în țară, eu te rog, /Fă-mi cel din urmă bine: /Pământul țării să-l săruți/ și pentru mine!“ (George Coșbuc). Și pot fi date exemple mii… Par versuri din alt film, nu-i așa? Ce s-a întâmplat cu sufletul țăranului român de a ajuns să renunțe la ce avea el mai sfânt – la pământul lui? Dar tot George Coșbuc scria în ultima strofă din a sa emblematică poezie „Noi vrem pământ!“ –

„N-avem puteri și chip de-acum / Să mai trăim cerșind mereu, Că prea ne schingiuiesc cum vreu / Stăpâni luați din drum! Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, /Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!“. Cam asta era, pe atunci, starea de spirit a țăranilor. Problema e că, între timp (în ultimii 26 de ani, mai ales), țăranii au avut tot pământul din lume. Oare s-au săturat de el? Nu, nu credem… Cert este că totuși ceva s-a schimbat în mintea și inima țăranului român. Și e firesc ca într-o societate asimilată de Occident, cum e cea românească, să se petreacă mutații semnificative în conștiințe. Volens-nolens, România a preluat „valorile“ occidentale. Care ar fi acestea? Trecem peste „bla-bla-uri“ și ajungem la singura „valoare“ după care se ghidează țările occidentale – banii.

Nu mai este un secret pentru nimeni că nu politicul, adică nu guvernele, nu statele conduc popoarele, ci economicul, adică niște grupuri de interese ale marilor corporații. De aici și sentimentul că parcă guvernul ar lua măsuri împotriva propriilor cetățeni. Și cu cât interesele economice ale corporațiilor sunt mai mari cu atât măsurile drastice îndreptate împotriva propriilor cetățeni sunt mai drastice. Iar numitorul comun al întregii povești este „banul“. Se inoculează senzația că fără bani nu poți să faci nimic. Că fără bani ești mort din punct de vedere economic, dar și social. Lucru care nu este prea departe de adevăr. Problema cu societățile care-și fac din bani un zeu la care se închină este că banul este singura valoare care contează, singurul garant al bunăstării și al fericirii. Așadar, potrivit acestei concepții, niciun efort nu este de prisos când vine vorba de bani și niciun preț nu este prea mic… Iar românii au înțeles că pentru a face rost de bani pot să facă orice compromis… Adică să vândă tot ce pot pentru arginți… Pământuri, valori naționale, culturale etc., etc… Dar, fără să-și dea seama, își vând și sănătatea prin hrana de proastă calitate pe care o consumă și prin medicamentele (proaste și ele) pe care le mănâncă ca pe acadele… Tot fără să-și dea seama își vând și viitorul prin vânzarea terenurilor agricole, prin concesionarea zăcămintelor, dar și prin faptul că tot mai mulți tineri aleg să părăsească România. Aduc sau nu banii fericirea? Nu știm încă cu exactitate. Vom afla peste vreo 20 de ani. Când, probabil, va fi prea târziu…

Bogdan PANȚURU

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RSS
Follow by Email