Visul lui Jonas
Centrul Vechi… Prieteneul meu tocmai se ridică de la masa la care am „dezbătut“ cu sârg vreo două ore. Localul e atât de aglomerat, iar vacarmul atât de mare încât cu greu se poate înțelege om cu persoană. După plecarea amicului scaunul rămâne gol preț de 20 de secunde. În fața mea ia loc un domn de vreo 60-65 de ani, cu părul încă blond și cu o privire albastră, limpede. Întinde mâna peste masă și se prezintă: „Jonas“. Mă prezint și eu, gândindu-mă că nu am niciun chef să încropesc dialoguri cu necunoscuți.
El mă simte și zice: „Nu vreau să te deranjez. Dar sunt plecat din țară de vreo 50 de ani. Până acum nu am avut timp să vizitez România – am fost ocupat cu afaceri. Am lucrat în businessuri grele, cu guverne din toată lumea asta pe care am cunoscut-o cu toate frumusețile și urâțeniile ei.“ Încuviințez din cap și continui să tac. „Ia zi-mi, de ce ești supărat?“, mă ia omul prin surprindere. „Nu sunt supărat. Am avut doar o discuție cu un amic despre starea țării ăsteia și m-am cam săturat“. În acest moment străinul, un pic amețit, începe o logoree din care amintesc pe scurt. „Măi, domnule, începe Jonas. Pentru țara ta nu ai niciun motiv de supărare. E aici, e frumoasă, locuiți liniștiți în ea, nu aveți conflicte, războaie etc.
Problema acestei țări e că e prea bogată, iar oamenii sunt prea înțelegători. Iar voi nu ați înțeles un lucru fundamental: nimeni nu vă vrea binele… Vor doar resursele voastre. Nimic altceva. Din păcate, acum România a rămas doar cu două chestii oficiale – imnul și drapelul. Restul e dus… „Vreți să spuneți, îndrăznesc să-l înterup, că suntem o colonie?“ „Nu… Pentru că în cazul unei colonii avem două părți: colonizatorul și colonia. În cazul vostru sunt mai mulți colonizatori. E o situație unică în lume, cred. Cred mai degrabă că România e un experiment. Inițiat de cineva imediat după Revoluție. Să mă explic… Le iau pe rând… În ce țară ai mai pomenit tu ca băncile să nu plătească impozite? În ce țară ai mai pomenit ca resursele naturale exploatate de străini să fie taxate cu redevențe redicol de mici? Unde s-a mai pomenit ca megacorporații străine, rentabile, să primească ajutoare de stat, motivate de frica autorităților că respectivele companii ar putea părăsi România? Unde ai mai pomenit tu ca o țară să-și vândă pământurile străinilor, mare parte din ele agricole, cu o inconștiență nebunească? Unde s-a mai pomenit ca oamenii unei nații să ia salariul într-o monedă și să plătească facturile într-o altă monedă? Îți spun eu… Nicăieri… De aceea cred că România nici măcar nu a avut președinți până acum, ci doar guvernatori. Poate cu o singură excepție. Vorbesc aici de acel președinte care a recunoscut că nu poate face față intereselor obscure ale unora și a stat la Cotroceni doar un mandat.
Ceea ce nu mai știți voi e că intarea în NATO și UE nu a fost decât un simplu spectacol cu o singură miză: le trebuiau acte pe propietatea cu numele de România. Atât. Ei s-au ales cu resursele naturale și cu forța de muncă ieftină. Voi, cu ce v-ați ales, că nici praful de pe tobă nu vi l-au lăsat!? Iar toate astea nu ar fi fost posibile fără mentalitatea servilă a politicienilor voștri. Din punctul ăsta de vedere sunteți unici în zonă… Sigur, aproape toate țările foste comuniste sunt tratate ca țări de rang inferior și sunt exploatate ca atare. Dar, unu – vecinii nu au resursele voastre și doi – au politicieni care chiar luptă pentru țările lor. Toți se întreabă de ce mâncarea de la voi e mai proastă ca în Vest. Simplu: slugile niciodată nu vor sta la masa stăpânilor. De aceea salariile sunt tot de slugă. Pentru că sluga nu trebuie să și-o ia în cap. Și sluga, tot slugă: pleacă în Vest la… muncă. Nu ești de acord cu acest statut? Ești catalogat drept naționalist, xenofob, pro rus șamd. D-asta nu mai există economie românească. Pentru că o colonie nu are dreptul la economie proprie. De aici și epurarea economiei de oameni de afaceri români la pachet cu politicienii implicați în afaceri. D-asta aproape nicio companie străină nu a fost implicată în niciun scandal. Cum s-a ajuns aici? Simplu… Imaginează-ți luna ianuarie ’90. Etajul 21. Hotel Intercontinental. Un bărbat cu trabuc îi spune altuia în timp ce admiră pe geam peisajul. «Revarsă aici toate gunoailele noastre… Vor fi atât de ocupați să le selecteze, încât 50 de ani de-acum încolo n-o să-și mai vadă capul de treburi. Între timp, noi le luăm tot: creiere, aur, petrol, forță de muncă. Si totul pe 2 lei de-ai lor. Venim aici ca să rămânem»…“
Mă ridic brusc. Mă uit în ochii lui și-i zic: „Lasă-mă, nene, cu teoriile tare conspiraționiste. Nu cred nimic din ce-ai spus. Prostii…“ Ies pe stardă și încep să îngân un cântec învățat acum vreo 40 de ani: „Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici în veci stăpâni“…
Bogdan PANȚURU