Umbra

Ați auzit de Mitul peșterii? O alegorie expusă de Platon (filozof, 427-347 î.Hr.) în opera sa, Republica. În fapt, Mitul peşterii este o pledoarie pentru adevăratele valori umane, un îndemn, pentru fiecare om, de a porni în marea călătorie către sine însuşi. Povestirea, pe care am preluat-o parțial de pe site-ul destepti.ro, este, de fapt, o critică severă la adresa timpului său, când pervertirea puterii, falsele valori, minciuna, goana după avere au luat locul autenticei democraţii. Cartea lui Platon are în centru ideea de dreptate, asociată adevărului, minciuna fiind interzisă în această lume ideală… Iar în acestă lume ideală, ceea ce contează sunt curajul, echilibrul şi, bineînțeles înţelepciunea.

Așadar, să ne imaginăm, spune Platon, faptul că mai mulţi oameni sunt captivi într-un adăpost subteran, o peşteră, cu faţa întoarsă către peretele opus locului unde se află, în imposibilitatea de a vedea altceva decât peretele respectiv. Acesta este luminat, pe la mijloc, de reflexele unui foc care arde în afara peşterii, în zona aceea putându-se observa şi un drum mărginit de un zid de mică înălţime, asemănător paravanului scamatorilor.

De-a lungul acestui perete trec oameni care poartă pe umeri tot felul de obiecte – statuete reprezentând oameni, animale, alte făpturi din piatră şi lemn. Unii oameni sunt tăcuţi, alţii scot nişte sunete ciudate, iar de văzut, toată viaţa lor, nu au văzut decât umbrele de pe zidul din faţa lor, pentru că, încă din copilărie, au grumazurile şi picioarele legate, nu pot să privească decât înainte. Realitatea, pentru ei, remarcă Platon, accentuând metafora din mitul peşterii, este suma acestor umbre şi ecoul vorbelor, nimic altceva. „Adevărul“ lor este echivalent cu umbrele lucrurilor. Și Platon se întreabă: ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre aceşti oameni ar fi eliberat, ar ieşi în lumina adevărată? La început, ar resimţi dureri de tot felul, strălucirea focului, a soarelui

l-ar împiedica să vadă cu adevărat obiectele şi nu umbra lor şi ar încerca să îşi odihnească ochii tot în umbra care nu îl rănea. Însă, treptat, ar începe să se obişnuiască şi să susţină în privire strălucirea soarelui. Ar realiza abia atunci că ceea ce trăise înainte era doar un vis chinuitor. Ar avea compasiune față de semenii săi care nu ştiu acest lucru.

S-ar duce la ei, continuă Platon, şi le-ar descrie, cu dragoste, lumea luminoasă. Mulţi l-ar crede nebun şi, poate, chiar l-ar ameninţa cu moartea, dacă ar insista. Dar dacă el ar fi obligat să se întoarcă la existenţa de dinainte din peşteră? Nu ar fi trist şi întunecat de suferinţă? Sau nu i s-ar spune că, dacă s-a întors, atunci nici nu merită să încerci să te eliberezi?

Sună cumva cunoscut? De unde acestă nevoie de control al statelor față de cetățeni, mai ales în ultima sută de ani? Mă refer aici la dictaturile, la regimurile totalitare de tot felul dar și la așa-zisele „războaie bune“ făcute în interesul unei iluzorii democrații. Oare mass-media din ultimele decenii nu reprezintă tocmai „umbrele de pe pereții peșterii“ expuse în alegoria lui Platon? Oare „soarele strălucitor“ nu e tocmai lumina călăuzitore care izvorăște din fiecare din noi? Oare civilizația umană nu urmărește același model, dacă ne gândim la faptul că, în afară de tehnologie, lumea lui Platon nu era cu mult diferită de lumea noastră, problemele fundamentale rămânând aceleași? Oare atunci, acum peste 2500 de ani, ca și acum, pervertirea puterii, falsele valori, minciuna, goana după avere nu au rămas constante în istoria civilizației umane? Putem scăpa de umbre? Da, se poate. Ce facem dacă, totuși, nu putem? Dispărem, așa cum au făcut-o și alte civilizații înaintea noastră. În Univers totul evoluează.

Orice s-ar întâmpla, evoluția este procesul de bază. Dar, se pare că unele civilizații ies la lumină doar după ce au cunoscut profund întunericul împreună cu toate suferințele posibile. Partea grea a acestui proces e că „luminarea“ colectivă este imposibilă fără o iluminare individuală. Or, în aceste vremuri grele, se pare că procesul a început. Oamenii au șansa să fie mai puțini distrași și să rămână mai mult cu ei înșiși. Înțelepciunea se câștigă greu, dar și câțiva sunt de ajuns…

Bogdan PANȚURU

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RSS
Follow by Email