Scurtă istorie a mâncărurilor românești (III)

După ce am văzut care sunt principalele alimente care pot fi, istoric vorbind, autohtone, acum a sosit momentul să vorbim despre alimentele ce au fost aduse de prin alte părți ale lumii, dar au devenit chiar un simbol al nostru. Cel mai bun exemplu în acest sens este porumbul. Cine

și-ar putea imagina o Românie fără porumb? În lipsa acestei plante, cu ce s-ar putea acompania delicioasele sarmale ori carnea la garniță? Dar o masă tradițională fără bulz?

Cu toate acestea, istoria porumbului în România nu se întinde decât pe aproape 300 de ani. Momentul introducerii sale în cultură pe ogoarele din România constituie încă un subiect de controversă printre istorici.

O istorie controversată

Istoricul Constantin C. Giurescu, în lucrarea sa intitulată „Probleme controversate în istoriografia română“, a dezbătut pe larg problema. Astfel aflăm că banul Mihai Cantacuzino, autorul unei „Istorii a romanilor“, scrisă în 1776, atribuie introducerea porumbului în Muntenia înaintașului său Șerban Cantacuzino, care a domnit între 1678 și 1688. „În domnia sa –spune banul – el a adus întâi în Țara Românească de a semănat porumb, ce-i zic moldovenii păpușoiu, cu care mare ajutor este țerii, atât spre hrana norodului celui prost, cât și spre hrana dobitoacelor, și mai mult ajutor în vremea nerodirii grâului sau mălaiului. Mult se ajuta norodul cu aceasta sămânță la vreme de foamete!“ Pentru a înțelege mai bine acest text trebuie să remarcăm două lucruri: întâi că autorul vorbește clar despre porumb ca despre o cultură complementară, apoi că se vorbește despre „mălai“, care în epocă denumea meiul, ca principala cereală folosită la prepararea hranei zilnice, după cum am văzut mai devreme.

Pe de altă parte, Dinicu Golescu, în „Însemnare a călătoriei mele“, tipărită la Buda, în 1862, afirma că „întâiul aducător al seminții porumbului este Constantin Mavrocordat“, cel care întemeiase și mai multe școli. Conform lui Golescu, introducerea porumbului s-a făcut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Porumbul, motiv de ședere pe moșii

Mai mulți istorici consideră această dată greșită Pe bună dreptate, dacă luăm în calcul faptul că Mihai Cantacuzino a trăit înainte de nașterea lui Constantin Mavrocordat. Ca atare nu putea vorbi despre o plantă ce avea să fie cultivată după dispariția sa… Și, ca o dovadă că Banul a avut dreptate și că încă din 1692 se cultiva porumb în Țara Românească, un document din acel an, scris la Glodeanu, județul Buzău de astăzi, cuprindea rugămintea unui anume Nascul, șezător pe moșia respectivă, „să ne lase să ședem pân în toamnă, căci am fost apucatu-ne de am semănat păpușoi și alte legume, iară în toamnă să ieșim“. Tonul cererii, susțin istoricii, precum și modul cum se vorbește despre semănarea păpușoiului arată că nu era vorba despre o plantă nou introdusă.

În Moldova, prima mențiune despre cultivarea păpușoiului este din vremea domniei lui Constantin Duca (1693-1695). Cronicarul Ion Neculce arată că acest voievod a pus o nouă dare, de un zlot, pe pogonul de parâng și de „păpușoiu“, „ce-l face oamenii cu săpeli pen curături să nu moară de foame“. Din modul în care relatează cronicarul, rezultă că planta avea un caracter de cultură secundară, semn că nu fusese de mult înrădăcinată. Pe de altă parte, istoricii mai susțin că ea luase o oarecare amploare, de vreme ce se vorbește despre o dare pe „pogonul de păpușoiu“.

În Transilvania, „cucuruzul“ – termen asemănător cu cel de „cocoriza“, folosit în Sardinia, era cunoscut tot din veacul al XVII-lea. E. Bielz, în lucrarea sa „Studiu asupra vieții din Transilvania“ (Handbuch des Landeskunde Sibenburgens), apărută la Sibiu, în 1875, afirma că porumbul s-a cultivat pentru prima dată în 1611. Documentar, porumbul poate fi descoperit încă din 1639 în registre, mai întâi în districtul Chioarului, deci în părțile nord-vestice ale Transilvaniei, apoi pe Valea Someșului, începând din 1652, pe aceea a Mureșului, din 1679, și, în sfârșit, pe Valea Târnavelor și în Sălaj, din 1689. Dacă informația lui Bielz este exactă – și după cum arată documentele este – atunci înseamnă că, după toate probabilitățile, cultivarea porumbului a trecut peste Carpați, atât în Moldova, cât și în Țara Românească.

Un sat pe nume Cucuruzi sau Cocoruz apare în 1646-648 în județul Vlașca, iar documente inedite vorbesc despre „spătăreii ot Cucuruzi“.

De la toponim de sat la siglă pe moneda națională

Dar de unde numele de „cucuruz“? După unii autori, termenul a apărut deoarece acest nume era folosit pentru conurile brazilor. Forma acestui fruct și alcătuirea lui i-a determinat pe primii cultivatori să-i spună porumbului în același fel. De altfel, este arhicunoscută expresia lui Avram Iancu din 1848, când s-a adresat mulțimii de pe Câmpia Blajului: „Suntem mulți ca cucuruzii brazilor!“

Așa cum am arătat mai sus, porumbul s-a impus încă din vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), iar secretarul italian al voievodului, florentinul Del Chiaro, îl amintește sub numele de „formentone“ sau „gran turco“, laolaltă cu grâul, meiul și vița-de-vie. În secolul următor, al XVIII-lea, porumbul ajunge la fel de răspândit ca și grâul. Lui Mihai Șuțu, voievodul Moldovei din ianuarie 1793 până în mai 1795, poporul i-a spus „Păpușoi Vodă“ din cauza speculei pe care a făcut-o cu această cereală.

Și, înainte de a încheia această succintă istorie a introducerii porumbului în România, vom mai aminti doar că moneda de un leu, emisă în 1938 și 1939 de regele Carol II, avea gravată pe una din fețe un știulete de porumb. De altfel, popular i se spunea și „un porumb“. Simbolul a fost păstrat și pe moneda de doi lei bătută în anul 1951.

Alexandru GRIGORIEV