România ar putea fi unul dintre principalii producători de orez din Uniunea Europeană

Deşi ţara noastră este situată la limita nordică de cultură a orezului, preocuparea pentru această plantă s-a manifestat încă din anii ‘30, orezul, prin biologia şi tehnologia lui de cultură, asigurând şi valorificarea potenţialului productiv al unor terenuri mai puţin propice pentru alte culturi.

Trecutul culturii orezului

În scrierile privind orizicultura, inginerul hidrolog Petre Munteanu, în cartea sa monumentală: „Orezul şi cultura lui“, ediţia a II-a adăugită (1944), redă fidel începuturile culturii în ţara noastră:

„Cea mai veche cultură de orez cunoscută la noi în ţară s-a făcut în Banat, la sud de Timişoara, în punctul Topolia situat în judeţul Timiş – Torontal, între localităţile Deta şi Partoş, unde şi astăzi se cultivă orezul. Suprafaţa amenajată pentru cultura orezului era la sfârşitul anului 1934 de 179 jugăre (n.r.- 1 jugăr = 0,57 ha). (…) În 1944 suprafaţa amenajată depăşea 350 jugăre, cu tendinţă de extindere până la limita impusă de debitul apei de irigaţie disponibile.“

Autorul hidrolog împătimit de cultura orezului scrie că atât în Deltă cât şi în vechiul Regat s-au făcut numeroase încercări reuşite de cultură a orezului. Printre acestea autorul menţionează culturile din zona lacului Brateş şi cele ale Eforiei Spitalelor Civile de la Chirnogi. Aceste încercări au fost pe deplin reuşite, dar au fost abandonate din motive cu totul independente de rentabilitatea culturii orezului, mai exact din cauza ruperii digurilor de protecţie contra inundaţiilor din Prut şi Dunăre. Exploataţii întinse şi bine organizate s-au realizat şi pe văile râurilor Ialomiţa (Alexeni) şi Dâmboviţa (Vasilaţi).

Autorul conchide cu un pasaj mai actual ca oricând: „În toate punctele unde s-au înfiinţat culturi, reuşita lor a fost deplină şi astfel s-a făcut dovada că, din producţia proprie, ţara noastră îşi poate acoperi cu prisosinţă tot orezul necesar consumului intern, nestingherit de raţionalizări sau lipsuri.“ Mai departe, ing. Petre Muntenu relata: „În România am văzut numeroase terenuri favorabile. În afară de acestea, terenurile joase sau mlăştinoase, care acum produc ierburi inferioare (juncacee, Carex-uri etc.), dând păşuni inferioare, prin cultura orezului ar putea fi valorificate şi aduce venituri care, în starea actuală a terenurilor, nici nu pot fi bănuite. Astfel ţara noastră nu numai că are posibilitatea de a se dispensa de importul orezului, dar poate să devină cea mai mare exportatoare de orez din Europa, depăşind posibilităţile Italiei.“

Încercări de cultivare a orezului făcute de-a lungul timpului au dat rezultate slabe mai ales din lipsa de soiuri cu perioadă de vegetaţie mai scurtă şi de specialişti în cultivarea acestei plante. Suprafeţele cultivate cu orez în România erau de 400 ha în anul 1938.

Extinderea amenajărilor orizicole

O producţie bună pe ţară s-a obţinut în anul 1963, şi anume 3.744 kg/ha pe 13.700 ha, ceea ce a constituit o bază puternică pentru extinderea orezului, demonstrând că există condiţii pedoclimatice favorabile.

Suprafeţele cultivate cu orez au crescut la 28.969 ha în anul 1969, iar după 20 ani de cultivare intensă şi intensivă suprafaţa brută amenajată era în 1988 de 59.500 ha, existând premise ca aceasta să ajungă la 75.000 ha în anii ’90 ai secolului trecut.

Preocupări privind valorificarea terenurilor salinizate apar încă din anul 1958, odată cu primele cercetări ale ICAR în zona Stăncuţa – Polizeşti şi în continuare prin ICPA – Staţiunea de Cercetări pentru Ameliorarea Solurilor Sărăturate Brăila – Centul Polizeşti. Rezultatele cercetării au condus la hotărârea de a concentra această cultură pe terenurile slab productive din sudul şi sud-estul ţării.

Academia de Ştiinţe Agricole a promovat cercetarea privind cultura orezului şi la Centrul experimental Chirnogi, judeţul Călăraşi, unde s-au creat soiuri noi productive şi adaptate condiţiilor din România prin contribuţia lui A. Melachrinos şi Gh. Alionte. Au fost introduse în producţie soiurile româneşti Dunărea, Cristal, Coral, Sidef, Diamant, Speranţa. La Centrul experimental Polizeşti, judeţul Brăila, s-au efectuat studii şi cercetări de cultură a orezului pe sărături şi soluri slab productive prin contribuţia lui Al. Maianu, I. Albescu, Tiberia Mantu şi s-a creat renumitul soi Polizeşti 28. În urma cercetărilor s-au stabilit cerinţele pedoclimatice şi de nutriţie ale plantei de orez şi zonele de favorabilitate. Suprafaţa cultivată cu orez a avut o constantă în jurul a 20.000-23.000 ha până în anii ’80, când s-a adoptat un program naţional de dezvoltare şi modernizare a oriziculturii.

Ca urmare a acestuia, suprafeţele au crescut exponenţial, ajungându-se să se cultive cu orez în anul 1989 o suprafaţă de 49.300 ha. În perioada 1987-1990 suprafeţele şi amenajările orizicole aparţinând Statului se măresc semnificativ. Se acordă în acea perioadă o importanţă mare identificării şi valorificării suprafeţelor neproductive şi sărăturate din Lunca Dunării şi pe unele râuri interioare (Siret, Olt) din incintele indiguite prin extinderea orezăriilor.

Astfel, în bazinul Dunării se găsesc cca 100.000 ha sărăturate (din totalul de 614.000 ha pe ţară) situate în zona climatică favorabilă orezului, soluri de luncă ce pot fi irigate cu apă de calitate considerată bună, cu precădere din Dunăre, dar şi din râurile confluente ale acestui fluviu, Bârzava în Timiş, Jiul în Dolj, Oltul în judeţul Olt şi Teleorman, Siretul în Brăila.

În marile incinte îndiguite (cu desecare-irigare) s-au organizat unităţi agricole de stat (IAS) profilate pe cultura orezului, având în dotare gama de maşini agricole specifice şi un corp de specialişti cu studii, orezari instruiţi şi formaţi la şcoala Gostat: (Rast, Dunăreni în judeţul Dolj, Piatra în judeţul Teleorman, Chirnogi, Olteniţa şi Roseti în Călăraşi, Hârşova în judeţul Constanţa, Stăncuţa, Gropeni şi Boldovineşti, judeţul Brăila, Smârdan în judeţul Tulcea). Menţionez aici performanţa productivă a celor de la Stăncuţa, care ani la rând au ţinut fanionul producţiilor ridicate, cu mijloacele tehnice şi tehnologice de atunci, dar şi cu managementul, profesionalismul şi pasiunea directorului Viorel Ionescu.

S-au făcut şi greşeli tehnico-economice specifice acelei perioade. Astfel ponderea suprafeţei cultivate cu orez în cadrul amenajărilor era forţată, nerespectându-se asolamentul. Lipseau erbicidele specifice, nu erau utilaje de nivelare şi recoltare performante şi nici mijloace mecanice de refacere a canalelor şi celorlalte lucrări, de aceea producţia medie a scăzut de la 3.643 kg/ha în 1985 şi 3.532 kg/ha în 1986 la 1.423 kg/ha în 1989.

Evoluţia orezăriilor după decembrie ‘89

Fermele orizicole din România au supravieţuit cu tehnologia autohtonă până prin anii 1995-1996, când s-a obţinut o producţie medie de 3.903 kg/ha, respectiv 2.707 kg/ha, deşi suprafeţele cultivate au scăzut drastic. Astfel, de la 49.000 ha în 1988-1989 s-a ajuns la 3.986 ha în 1997, 1.726 ha în 1998, 1.561 ha în 1999, 1.343 ha în 2000, iar în anul 2001, la 1.155 ha, cu o producţie de 1.263 kg/ha.

Din păcate, în perioada de tranziţie la economia de piaţă, prin aplicarea greşită a politicii agrare în societăţile specializate în cultura orezului, s-a ajuns la falimentarea şi lichidarea acestora, deşi s-au făcut mari investiţii în amenajările orizicole şi exista şi forţă de muncă specializată (atât muncitori, cât şi cadre de specialitate). Fragmentarea sistemului de irigat-desecare, neretehnologizarea modernă la timp, precum şi un management greoi al amenajărilor orizicole au dus la pârlogirea acestor terenuri. Ele fiind totuşi mai puţin fertile pentru alte culturi, au devenit an de an păşuni neeconomice (islazuri) şi au rămas aşa până în prezent. S-au ruinat sedii, ateliere, construcţii utilitare (depozite) şi alte clădiri, locuinţe etc. În loc să se distrugă, ar fi putut să se repare ceea ce nu s-a făcut bine sau foarte bine până în 1989. În nicio altă fostă ţară socialistă nu s-a ajuns până aici cu distrugerea avuţiei naţionale.

Ne-am putea asigura singuri consumul şi nu numai

Din anul 2008 în România au pătruns o serie de investitori străini, italieni în special, care au achiziţionat sau concesionat unele terenuri şi au adus o tehnologie modernă în cultivarea orezului, respectiv utilaje performante de pregătire a solului (nivelare), de întreţinere (inclusiv pesticide şi îngrăşăminte), de recoltare şi prelucrare până la produsul finit, valorificând superior atât potenţialul productiv al orezăriilor româneşti existente cât şi folosirea forţei de muncă din satele şi comunele limitrofe Luncii Dunării.

De la 1.300 ha de orez în 2001, astăzi se cultivă cca 13.000 ha cu producţii de 6.000-7.000 kg /ha şi chiar mai mari pe unele suprafeţe, cu aportul competent al specialiştilor români Mihalache Ciocan, Dan Nicola, Ionel Ivan s.a. Cultivatorii folosesc şi soiuri italiene cu bobul lung sau cu alte însuşiri (aromate/basmatice, bogate în proteine etc.), conform cerinţelor pieţei.

La o producţie de peste 6-7 t/ha orezul sigur este rentabil. Cheltuielile pe hectar se ridică undeva la 1.500-1.800 euro/ha. În zona Stăncuţa orezăria a renăscut, de asemenea la Giurgeni şi Vlădeni, unde s-a şi construit o orizerie modernă pentru selectarea, prelucrarea orezului brut (decorticare) şi ambalarea sa cu o capacitate de 6 t/ora atât orez comercial, cât şi prefiert.

În România s-ar putea cultiva orez pe cel puţin 50.000 ha, cu rezultate economico-financiare deosebite. Pe cca 20-25 mii ha s-ar asigura întregul necesar pentru populaţie, iar pe alte 25.000 ha s-ar putea produce orez pentru export în ţările UE care nu cultivă orezul. Interesul pentru această cultură a început să crească. Potrivit Ministerului Agriculturii, prin introducerea subvenţiei la orez suprafaţa ocupată de această cultură ar putea ajunge într-o primă etapă la aproximativ 15.000 ha.

Pentru cultivarea orezului este nevoie de teren plan, o sursă facilă de apă, precum Dunărea, şi de vreme caldă. Aceste condiţii fiind îndeplinite, România are un potenţial foarte ridicat pentru cultivarea orezului la costuri scăzute. De asemenea, soiurile româneşti Magic, Elida, Dunărea, Polizeşti, create de amelioratori de la Staţiunile Chirnogi şi Brăila, sunt adaptate condiţiilor pedoclimatice locale şi pe deasupra au calităţi culinare deosebite pentru bucătăria românească.

Dr. ing. Ion MANTU