Oglinda istoriei

Mircea Eliade (1907-1986) este unul dintre intelectualii de marcă ai României, cunoscut și recunoscut la nivel internațional. Cu alte cuvinte, este unul dintre conaționalii noștri care ne face să ne simțim mândri că suntem români. Cu toate acestea, Mircea Eliade și-a trăit ultimii ani din viață departe de țară, în America, criticat de regimul comunist, care îl calificase drept „ideolog fascist“. Lucrările literare și științifice ale lui Eliade au fost traduse în multe limbi de circulație internațională. Opera completă a lui Mircea Eliade cuprinde peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Personalitate de excepție, pasionat de cultura orientală, Eliade a fost și un fin observator al societății în care trăia. Tocmai de aceea am ales să spicuim în acest număr al revistei câteva impresii ale lui Eliade privind tineretul anilor ’30 ai secolului trecut, publicate de ilustrul filosof și scriitor în ziarul Vremea din 10 septembrie 1933. Așadar, iată câteva fragmente din articol: „A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. (…)

Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur și simplu regretă că sunt români și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creație artistică și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic încât își propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura «românească» nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hasdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc., etc. – toți, dar absolut toți sunt streini. (…)

Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări. (…) Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă, tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuși cu o inteligență și o simțire proprii. (…)

Acei care disperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism, iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o concepție cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credința și îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditației prin «probleme»; pentru un țăran român nu există îndoială, el crede firesc («așa cum curg apele sau cresc florile»), fără «probleme» (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supraviețuirea lui. A «crea» este o concepție individualistă; a fi așa cum a lăsat Dumnezeu este adevărata axă a «spiritualității» poporului. În concepția poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. (…)“. Istoria se repetă, nu-i așa? Și noi odată cu ea…

Bogdan PANȚURU