Marionete de hârtie
Poate câțiva dintre dumneavoastră își mai aduc aminte de fostul președinte Emil Constantinescu. Ce fericiți mai erau unii în anul de grație 1996, odată cu Victoria Convenției Democrate la putere… Oamenii sperau atunci că „fantoma“ comunismului se va volatiliza definitiv. Fostul președinte a rămas în conștiința colectivă cu o declarație de genul „m-a învins sistemul“… Ce vâlvă a mai făcut presa vremii! Ce scenarii s-au mai lansat… Ce ipoteze fantasmagorice… Mai târziu s-a aflat că, de fapt, Emil Constantinescu declarase, cităm: „În zona asta de comunicare m-a bătut sistemul…“, iar de aici până a te declara în totalitate „învins de sistem“ e cale lungă.
Oricum pentru mulți oameni, mai ales pentru colaboratorii săi, fostul președinte a fost și este „un om extraordinar“…
Cu toate că a rămas într-un con de umbră, atunci când vine vorba de viața politică mioritică, recent, fostul președinte nu s-a mai putut abține. Constantinescu a declarat, cu ocazia unui eveniment cultural petrecut la Sibiu, că deplânge soarta ţării. „Ce-i lipseşte României acum? Se vorbeşte foarte mult la televizor, se lansează câte o frază, după care o preia toată lumea: România e o colonie. O colonie nu este o ţară căreia îi sunt exploatate resursele naturale, că la asta se gândesc ei. Asta e meseria mea, specialist în resurse naturale. Resursele naturale sunt aici, ele pot să fie vândute mai prost sau mai bine, în funcţie de corupţie, care există în toată lumea. O ţară devine colonie atunci când nu are o viziune proprie asupra viitorului, o strategie pe termen lung şi un proiect pe termen scurt, care să plece de la propriile resurse naturale, de la propriile resurse umane şi în baza căreia să se poată asigura o integrare corectă într-un sistem mondial. Dacă nu ai o viziune proprie despre ce se întâmplă, ce vrei să fie naţiunea asta, ce vrei să facă, dacă nu ai o strategie, le îndeplineşti pe ale altora şi nu exişti. Noi aveam o viziune mai profundă decât avea Occidentul (…), eram respectaţi pentru ceea ce eram şi încrederea în noi“, a precizat Emil Constantinescu.
Despre fostul președinte s-au mai spus, după finalul mandatului, vrute și nevrute. Poate că cea mai mare „gafă“, pentru care a și rămas în istorie, a făcut-o atunci când a declarat în campania electorală că va aduce 15.000 de specialişti să aducă România pe linia de plutire. Acum, Constantinescu s-a apărat: „În România, în opinia publică românească, totul este distrus prin băşcălie. La un moment dat, dacă vrei să distrugi ceva, nu ai nevoie de argumente, nu ai nevoie de cercetări, foloseşti o băşcălie. (…) Pentru că eram preşedintele Consiliului Naţional al Rectorilor din România şi cunoşteam foarte bine toată elita românească, am făcut un studiu, cât ar fi nevoie de schimbarea administraţiei, aşa s-a ajuns la 15.000. Aceşti specialişti au existat. Nu era un guvern de 15.000, dar, dacă a zis cineva «ha-ha-ha», s-a terminat. A ajuns ceva de râs. Eu am format un guvern academic.“
Până la urmă, despre ce a fost (și mai este) vorba? Simplu… Cine vine la conducere, dacă are bune intenții, e distrus… Considerat naiv de către „adevărații“ conducători, este marginalizat, adică rămas fără nicio putere politică. Cel puțin în ultimii 30 de ani, clasa politică aproape că nu mai contează nicăieri în Occident, poate cu mici excepții. „Păi, cine conduce?“, ne putem întreba. Răspunsul e simplu: banii și interesele din jurul lor. Deja cuvintele „democrație“, „libertate“, „drepturi“ ș.a.m.d. sunt „moarte“, fapt remarcat de mulți… Cel puțin în aparență, politica ultimelor decenii a fost una a „vorbelor goale“. Goale de conținut, goale de efecte sociale, economice, goale de orice. De fapt, pe așa-zișii politicieni nu-i mai interesează deloc oamenii. Ci numai banii… Atât… Iar marile companii ale lumii profită la maximum de lăcomia unora și-și fac propiile reguli. Pentru că au cu ce și, mai ales, cum… De aceea, nu ar mai trebui să ne mai mire nimic. Nici măcar nu ar mai trebui să dăm vina pe politicieni pentru ce se întâmplă cu țările pe care le „conduc“. Ei nu mai au niciun amestec. Creează doar iluzia „normalității“. Iar de câțiva ani nimic nu mai e „normal“ și nici nu va mai fi. Vechea normalitate a murit! Ce o înlocuiește? Nimeni nu știe încă…
Bogdan PANȚURU