Fermierii fără silozuri, la mâna marilor traderi

Agricultorii români nu se pot capitaliza nici măcar în anii cu producţii foarte bune. De vină sunt preţurile foarte mici oferite de traderii străini, care profită de faptul că fermierii, în lipsa spaţiilor de depozitare, sunt nevoiţi, în cele mai multe cazuri, să-şi vândă producţia direct din câmp.

Fermierii deţin doar 8-10% din spaţiile de depozitare

Chiar dacă tema silozurilor, a primului siloz, a facilităţilor de depozitare devine de actualitate cu fiecare ciclu electoral, fermierii nu deţin în proprietate mai mult de 10% din totalul capacităţilor de stocare, restul aparţinând intermediarilor. Aceştia au astfel toate pârghiile pentru manipularea preţurilor, care pot varia şi cu mai bine de 100% de la an la an.

Fermierii primesc preţuri derizorii pentru că nu au cu ce să-şi construiască silozuri, deţinute aproape în totalitate de marii traderi internaţionali.

„Explicaţia este simplă: lipsa spaţiilor de depozitare la producătorii mici şi medii. Există un adevărat monopol privat asupra spaţiilor de depozitare, un cartel al comercianţilor de cereale străini cărora nu le putem face faţă. Doar 8-10% din totalul silozurilor se află în proprietatea producătorilor, şi acelea aparţinând exclusiv marilor exploataţii, mai cu dare de mână, astfel încât producătorii nu se pot apăra de monopolul impus de traderi. Ceilalţi agricultori nu au cu ce să-şi facă depozite. Eu am 200 ha şi nu-mi permit. Într-o piaţă normală, mi-aş băga producţia într-un depozit, fac un stoc, iar apoi mă duc la bursa de la Brăila să primesc o ofertă. Avem mare nevoie de depozite şi de o bursă funcţională a cerealelor“, declară Marcel Cucu, vicepreşedintele Asociaţiei Producătorilor Agricoli din Brăila. El spune că programul Primul siloz nu a fost altceva decât o temă electorală lipsită de orice finalitate.

Fermierul a ţinut să precizeze că, practic, iese din discuţie construcţia de silozuri cu fonduri europene pentru că fermierii mici şi medii se lovesc de „mafie, incompetenţă, mită şi de cea mai stufoasă documentaţie cerută în vreo ţară europeană“. Aşa că, pentru orice fel de dotări, oamenii apelează, de cele mai multe ori, la credit furnizor sau la leasing.

Aventura silozurilor construite cu bani europeni

Cazurile de fermieri care au reuşit să-şi facă silozuri cu fonduri europene sunt rare, din cauza birocraţiei şi a „mafiei“ care gestionează aceste fonduri, iar gradul ridicat de decapitalizare îi împiedică pe fermieri să le construiască din fonduri proprii.

Producătorii susţin că, până când nu va fi atinsă o masă critică de spaţii de depozitare aflate în proprietatea fermierilor, aceştia vor fi nevoiţi să accepte preţuri de mizerie.

„Pur şi simplu, comercianţii, multinaţionalele fac legea pe piaţă pentru că cine dă banul acela dictează. Vin să cumpere producţia la preţuri de nimic pentru că ştiu că cei mai mulţi fermieri nu au bani să construiască silozuri şi nu au unde să-şi depoziteze grâul. Normal că nu îi convine nimănui această situaţie, dar nu poţi face nimic“, susţine Iosif Balla, preşedintele Asociaţiei Produ­cătorilor Agricoli din Cluj.

De aceeaşi părere este şi un agricultor din Tulcea, Ivan Fedot, care lucrează 1.000 ha de teren la Sarichioi. Acesta susţine că fermierii nu au suficienţi bani să-şi facă silozuri din fonduri proprii, iar accesarea fondurilor europene este o aventură. Până la urmă el a reuşit să-şi construiască un siloz cu fonduri UE, dar cu eforturi supraomeneşti.

„Am accesat fonduri europene pentru un siloz de 1,86 milioane de euro, cu o capacitate de 10.000 de tone. Întregul proiect a durat trei ani, abia anul acesta l-am terminat, pentru că este foarte multă birocraţie. Până la urmă mi-a mâncat şi banii, şi sănătatea. Mai mult, am constatat că se putea face, cu mari eforturi, şi din fonduri proprii, pentru că tot pe acolo am ajuns. Jumătate din proiect trebuia să-l cofinanţez eu, dar numai proiectarea m-a costat 10%, iar încă 10% au fost dobânzile şi comisioanele. Aşa că, până la urmă, eu am pus cam 70% din valoarea proiectului şi doar 30% au fost fonduri UE. Pe de altă parte, când aud furnizorii de fonduri europene, automat saltă preţul cu 15-20%, fie că vorbim de utilaje sau de silozuri sau despre orice altceva. E literă de lege“, a spus Fedot.

El a precizat că jumătate din capacitate va fi folosită pentru stocarea recoltei proprii, iar cealaltă jumătate va fi închiriată.

Investiţia într-un siloz se ridică la circa 60 de euro pe tonă cu tot ce presupune, inclusiv placa de beton şi anexele, potrivit reprezentanţilor LAPAR. O celulă de 500 de tone costă în jur de 30.000 de euro, dar cea mai modestă variantă nu se poate face sub 18.000 de euro

Datele de la Ministerul Agriculturii arată că în România spaţiile de depozitare pentru cereale şi oleaginoase se ridică la 18,9 milioane de tone, din care doar aproape un sfert sunt licenţiate.

În loc de sprijin, Ministerul Agriculturii pune piedici

Daniel Ciobanu, vicepreşedinte LAPAR, susţine că fermierii nu sunt sprijiniţi aproape deloc pentru a investi în spaţii de depozitare, ba, mai mult, sunt obstrucţionaţi constant.

„Pe legislaţia actuală nu se poate face nimic. N-avem nicio facilitate. Am propus ca fermierii care se asociază ca să facă un siloz să aibă un punctaj mai bun, să le intre mai în faţă dosarele pentru fonduri europene, dar nu am găsit înţelegere la minister. Guvernul vrea să ne îngrădească şi mai mult dreptul de a construi silozuri printr-o nouă ordonanţă, ordonanţa 141. Până acum cerinţele erau normale: să aibă uşă de metal, să nu intre rozătoare şi păsări, să stea cerealele uscate, pe care oricum nu le poţi vinde dacă nu sunt bine păstrate. Acum, prin noua ordonanţă, vor să ne bage beţe-n roate, ca să nu putem construi silozuri“, a mai spus Ciobanu.

Singura soluţie pentru fermieri este să se organizeze pentru a putea construi spaţii de depozitare comune ca să poată influenţa preţul pe viitor. Principalii factori responsabili pentru situaţia dificilă în care se află aceştia sunt preţurile mici, monopolul comercianţilor pe spaţiile de depozitare, lipsa măsurilor de stimulare a investiţiilor în silozuri din partea Guvernului, creşterea semnificativă şi nejustificată a preţurilor input-urilor în primăvară şi noile taxe aplicate „discret“ agricultorilor, factori care au condus la decapitalizarea acestora, apreciază reprezentantul LAPAR. Toate acestea au condus, în opinia fermierilor, la costuri mai mari cu circa zece milioane de lei vechi pe hectar, doar în ultimii doi ani.

Monopolul traderilor

Producătorii cred că deja este imposibil să mai primească un preţ corect pe piaţa românească pentru că traderii străini deja s-au organizat într-o structură care exercită o poziţie de monopol pe piaţă.

„Statul trebuie să se sesizeze pentru că, în acest moment, vorbim despre un cartel al comercianţilor străini care deţin o poziţie de monopol pe piaţa românească. Consiliul Concurenţei ar trebui să urgenteze ancheta demarată şi să vadă ce se întâmplă pe piaţă. Comercianţii străini se adună o dată pe an înainte de recoltare şi se pun de acord asupra preţului de achiziţie, care n-are nicio legătură cu realităţile pieţei. Ei stabilesc ce preţ vor, pur şi simplu, pentru că pot, deţinând o poziţie de monopol“, este de părere Marcel Cucu.

Printre marii traderi de cereale care operează în România se numără Cargill, Alfred C. Toepfer, Glencore, Bunge, Ameropa, Nidera, fără excepţie, companii cu capital străin, care învârt afaceri de peste un miliard de euro. La aceştia se adaugă câteva companii locale cum ar fi Brise Group, Agricover sau United Grain.

Potrivit datelor Asociaţiei Române a Comercianţilor de Produse Agricole (ARCPA), principalii traderi de cereale din România, care vând la export mai toată producţia, au avut în 2010 o cifră de afaceri cumulată de 1,1 miliarde de euro, faţă de 810 milioane de euro în 2009, pentru ca afa­cerile cumulate să ajungă la 1,3 miliarde de euro în 2011. Deşi au afaceri de miliarde de euro, primii cinci traderi din România abia dacă au împreună câteva sute de angajaţi.

Marius ŞERBAN