Creșterea prețurilor și tranziția energetică

La COP26 de la Glasgow, tranziția energetică și eliminarea combustibililor fosili au fost în centrul dezbaterilor. Problemele sectorului agricol au fost mult mai puțin prezente în discuțiile decidenților la această reuniune. Cu toate acestea, creșterea prețurilor la produsele agricole reamintește cât de mult sunt legate încălzirea globală, rezistența sectorului agricol și securitatea alimentară. Prin urmare, este urgent să se integreze aceste aspecte în negocierile privind schimbările climatice.

FAO, organizația ONU care se ocupă de problemele agricole și alimentare, publică un indice lunar al prețurilor pentru mărfurile agricole care furnizează alimente de bază. Timp de un an, acest indice a continuat să crească.

În octombrie 2021, indicele a crescut cu încă 3% într-o lună. Creșterea produselor de origine animală este puțin mai lentă decât media multianuală. Cel al cerealelor păioase (excluzând orezul) este ceva mai mare. Orezul, care joacă un rol central în livrările către Asia, a scăpat într-adevăr de supraîncălzirea piețelor agricole, o situație diferită față de criza anterioară din 2008-2009. Prețul semințelor oleaginoase s-a dublat, depășind maximele istorice.

Exprimat în puterea de cumpărare în raport cu bunurile industriale, prețul produselor agricole a depășit vârfurile atinse în urma crizei financiare din 2008-2009. Se apropie de maximul istoric, atins în timpul crizei din 1973, când Statele Unite au impus embargoul asupra exportului de soia și OPEC asupra petrolului.

Puțini observatori se așteaptă astăzi la o scădere rapidă a tensiunilor de pe aceste piețe.

Analizând oferta, perturbațiile climatice tind să crească odată cu încălzirea globală. Anul acesta fenomenele meteo extreme au lovit foarte grav recoltele din Canada, vestul Statelor Unite, Brazilia și Rusia.

Dificultățile logistice, la rândul lor, perturbă multe circuite de aprovizionare și duc la creșterea pierderilor de recolte. Prețul energiei se reflectă în costurile producției agricole, în principal prin îngrășăminte, produse de protecția plantelor și mașini/echipamente agricole.

Creșterea mai rapidă a activității în țările emergente stimulează creșterea cererii. Nevoile sunt considerabile în China, care caută în special să-și refacă efectivul de porci decimat între 2018 și 2020 de epidemia de pestă porcină africană. Cererea de cereale și șroturi pentru hrănirea animalelor este foarte mare.

Un alt factor care determină creșterea cererii se referă la perturbarea circuitelor alimentare locale cauzate de efectele pandemiei Covid 19 în multe țări  care sunt mai puțin dezvoltate.

Din partea producătorilor, există în primul rând exportatori de cereale (cereale și semințe oleaginoase) care își prețuiesc mai bine recolta, cu excepția celor care au suferit pierderi mari din motive climatice.

Întrucât recolta a fost bună, este posibilă refacerea fluxului de numerar al producătorilor de cereale după câteva sezoane dificile. Indonezia își dublează veniturile din exportul de ulei de palmier, dar nu și Malaezia, unde regulile de sănătate anti-Covid au blocat forța de muncă și nu au reușit strângerea recoltei. Marii exportatori de carne și produse lactate (Brazilia, Argentina și Noua Zeelandă, în principal) se descurcă bine, la fel ca și cei de zahăr. Produsele tropicale (cafea, ceai, cacao) care nu sunt incluse în indicele FAO de mărfuri au înregistrat o creștere consistentă în ultimul an. Producătorii din țările în cauză care dau marfa la export au beneficiat și ei de creșterea prețurilor. Ei sunt, totuși, doar o minoritate în țările mai puțin avansate din punct de vedere economic.

Comerțul global cu produse agricole este dominat de patru companii comerciale – ADM, Bunge, Cargill și Louis Dreyfus – toate cu vechime de peste un secol, cunoscute că arbitrează piețele materiilor prime agricole. Acestea profită de presiuni, iar un semn că nu se înșală este faptul că prețurile acțiunilor celor care sunt listate (ADM și Bunge) s-au dublat în ultimul an.

Perdanții sunt consumatorii sau producătorii care nu au avut acces la piețe pentru a-și valorifica mai bine produsele.

În țările bogate, presiunea asupra mărfurilor agricole de bază a afectat mai puțin bugetele gospodăriilor. În Franța, INSEE a remarcat cu siguranță o anumită accelerare a prețurilor produselor proaspete la nivel de retail (o creștere de aproximativ 7% pe parcursul unui an), dar nu și pentru alte produse. Acest lucru s-ar putea schimba în următoarele luni, odată cu creșterea anunțată a prețului pâinii baghetă.

Situația este destul de diferită în țările mai puțin dezvoltate, unde alimentele reprezintă o componentă mult mai mare din bugetul familiei. În aceste țări, „factura de mâncare“ importată a crescut mult mai repede decât PIB-ul. La nivel macroeconomic a însemnat dezechilibrarea balanței comerciale. Șocul prețurilor produselor din import a lovit puternic gospodăriile, agravând insecuritatea alimentară.

Potrivit sistemului de monitorizare FAO, s-au înregistrat progrese semnificative în lupta împotriva foametei în lume. În 1970, subnutriția a afectat o treime din populația lumii. În 1990, această proporție a fost redusă la 20%, pentru a scădea sub 10% în jurul anului 2010. După 10 ani, acest progres a fost întrerupt. FAO observând o creștere lentă a numărului de oameni care suferă de foame în 2015. Pandemia produsă de Covid-19 a înrăutățit situația. În 2020, numărul persoanelor care suferă de foame a crescut  la aproximativ 800 de milioane de oameni.

Presiunea asupra prețurilor agricole intervine astfel într-un context deja puternic slăbit de pandemie. Afectează, în primul rând, bugetele familiilor care locuiesc în orașe sau suburbiile acestora. Cea mai mare parte a alimentelor este cumpărată de acolo, din piețe unde creșterile pot fi amplificate de intermediari aflați într-o poziție dominantă.

În țările mai puțin dezvoltate, cele mai grave focare de subnutriție nu sunt în orașe, ci în lumea rurală. Contrar unei opinii comune, creșterea prețurilor la produsele agricole de bază reechilibrează doar marginal distribuția veniturilor în favoarea mediului rural, însă contribuie la agravarea insecurității alimentare. După cum a analizat FAO în timpul crizei anterioare din 2008-2009, majoritatea familiilor care locuiesc în afara orașelor au devenit într-adevăr cumpărători neți de produse agricole. Veniturile lor sunt, în general, foarte mici. Creșterea prețurilor produselor agricole le afectează grav capacitatea de cumpărare.

Un alt parametru important se referă la structurile de producție agricolă. În timp ce fermele cu orientare globală beneficiază de piețele agricole, marea majoritate a fermierilor nu. Furnizând mărfuri pe piețele locale cu configurații multiple, acești fermieri primesc adesea doar firimituri de la creșterea prețurilor mondiale.

Summitul convocat la sfârșitul lunii septembrie de secretarul general al Națiunilor Unite privind sistemele alimentare oferă puține orientări operaționale. Pentru a combate creșterea insecurității alimentare este nevoie de acțiuni urgente pe patru pârghii. Slăbirea capacității financiare a celor mai sărace gospodării este cauza principală a creșterii insecurității alimentare. Pentru a contracara acest lucru este necesar să crească puterea de cumpărare a acestor gospodării.

În același timp, țările exportatoare trebuie să evite amplificarea și răspândirea crizei prin impunerea barierelor la export. Să nu uităm precedentele din 1973 – cu embargoul SUA asupra soiei –, ale crizei din 2008-2009 cu cotele la exporturile de orez ale Indiei și Vietnamului, care au revenit în 2011-2012, cu cea a Rusiei la grâu.

În țările mai puțin dezvoltate este necesar să se acorde un sprijin mult mai bun producătorilor de alimente care lucrează pe structuri mici. Ele sunt sursa majorității proviziilor. Acest lucru necesită o reechilibrare foarte rapidă a mijloacelor de dezvoltare a agriculturii, care sunt prea concentrate pe fermele mari. O dificultate majoră constă în dispersarea largă a acestor mici unități economice. Concret, pârghiile de acțiune trec prin releul grupurilor de producători și prin monitorizarea circuitelor comerciale.

Una dintre condițiile succesului acestor acțiuni locale este protecția producătorilor locali împotriva concurenței produse de pe piețele internaționale. Acest tip de concurență este insuportabil pentru micii producători.

Diferențele de productivitate a muncii pot varia de la unu la o mie între acești producători de alimente și concurenții lor aflați în marile agroputeri exportatoare. Din această perspectivă, creșterea prețurilor atenuează temporar presiunea concurenței comerciale, dar întărește ponderea agroexportatorilor, care mâine vor fi și mai dominanți pe piețe dacă nu sunt instituite reglementări care să protejeze sistemele alimentare. Este cu atât mai important să facem acest lucru astăzi deoarece stresurile rezultate din încălzire vor fi mai dure mâine.

După cum ne amintește primul volum al celui de-al 6-lea raport de evaluare IPCC publicat în august 2021, impactul încălzirii globale se va majora în următoarele trei decenii, indiferent de viteza cu care emisiile de gaze cu efect de seră sunt reduse. Aceste efecte amenință securitatea alimentară.

Încălzirea are efecte directe: mută zonele propice pentru cultivarea plantelor și creșterea animalelor la latitudini înalte, ceea ce este în general defavorabil micilor producători de alimente, localizați în principal mai aproape de tropice.

Are multiple efecte indirecte, mai complex de anticipat: perturbarea regimului pluvial care se multiplică, aici secete, acolo inundații; modificări ale regimurilor fluviale; creșterea evenimentelor extreme; ridicarea nivelului mării care exercită o presiune formidabilă asupra agriculturii deltelor (cu accentuarea fenomenului de salinizare a solului).

Metodele de adaptare pentru creșterea rezistenței sistemelor agricole și alimentare au fost discutate, ele constând în adoptarea unor practici bazate pe cât posibil pe cicluri biologice naturale care pot fi grupate sub termenul generic de agroecologie: diversificarea rotațiilor, selecția locală a semințelor care integrează constrângerile încălzirii, complementarități între culturi și animale (îngrășăminte organice), protecție biologică împotriva atacurilor asupra culturilor și efectivelor fără a trata cu substanțe chimice care slăbesc biodiversitatea.

În sistemele alimentare, aceste metode fac posibilă scăparea de dependența de inputuri mult prea scumpe și, în general, prost concepute pentru acest tip de agricultură. Pe de altă parte, ele necesită o investiție mai mare în capitalul uman și structuri eficiente de dezvoltare agricolă, care adesea lipsesc.

Agroecologia trebuie să prevaleze și în fermele mari care stăpânesc sistemele agroindustriale eficiente pe termen scurt, dar al căror grad ridicat de specializare epuizează resursele, ceea ce amenință în cele din urmă câștigurile inițiale. Semnalele cresc în această direcție: stagnarea de două decenii a randamentelor cerealiere în Europa de Vest; scăderea producției în Canada, deoarece poziția nordică nu mai protejează împotriva valurilor de căldură (și a invaziei de noi dăunători); multiplicarea accidentelor climatice în Brazilia, condamnând strategia actuală de agro-export. Această trecere către agroecologie este, de asemenea, o condiție prealabilă pentru reducerea emisiilor din sectorul agricol (emisii de metan, protoxid de azot și CO2 legate de utilizarea terenurilor).

Astfel, clima va forța de două ori toate sistemele agricole să se orienteze către agroecologie: să reziste creșterii efectelor încălzirii globale; pentru a reduce emisiile care o cauzează.

Această schimbare constituie o nouă revoluție agricolă, creșterea recentă a prețului produselor de pe piețele mondiale fiind un alt semnal care ne amintește de urgența de a o iniția cât mai curând posibil.

Daniel BOTĂNOIU