Ce a fost şi ce a mai rămas din industria zahărului
Condiţiile naturale din ţara noastră sunt prielnice pentru cultivarea sfeclei de zahăr. Deşi este o plantă introdusă mai târziu în cultură, ea s-a extins datorită avantajelor pe care le reprezintă şi a atenţiei acordate de stat.
În România s-au luat măsurile corespunzătoare ca tot necesarul de zahăr pentru alimentaţia oamenilor şi pentru folosirea în diferite industrii să fie produs în ţară. Încă din 1958, în cadrul ICAR s-a înfiinţat un laborator pentru sfecla de zahăr, iar în 1961, la Braşov, ia fiinţă Staţiunea de cercetări pentru cultivarea sfeclei de zahăr.
În 1967 se creează, tot la Braşov, Institutul de cercetări pentru cultura cartofului şi a sfeclei de zahăr, ca în 1981 să ia fiinţă la Fundulea un institut special pentru cultura şi industrializarea sfeclei de zahăr şi a substanţelor dulci, având şi patru staţiuni de profil, în diferite zone din ţară.
Prin urmare, din punctul de vedere al cercetării erau realizate toate premisele pentru crearea de soiuri şi hibrizi, pentru stabilirea tehnologiilor moderne de cultură şi de industrializare a sfeclei de zahăr.
Totodată, era pusă la punct toată tehnologia de producere a seminţei şi de condiţionare a acesteia în Staţia de la Ghimbav construită în 1967-1969. În paralel au fost construite noi fabrici de zahăr care puteau asigura în 2-3 luni prelucrarea producţiei de sfeclă obţinută de pe suprafaţa de 200.000-250.000 ha cultivate înainte de 1990. În restul anului se prelucra zahăr brut din trestie importată, care constituia sursa de zahăr pentru export.
Cultura sfeclei de zahăr s-a extins în ţara noastră datorită avantajelor economice, şi anume:
– era cea mai rentabilă cultură, în special la irigat;
– se primea sămânţă gratuit de la fabricile de zahăr;
– la predarea recoltei, în afară de suma de bani cuvenită, cultivatorii mai primeau zahăr, tăiţei şi chiar melasă folosite în furajare.
Acum o parte din fabricile rămase în funcţiune sunt privatizate de firme străine şi se mai cultivă 18-20.000 ha cu sfeclă de zahăr, adică de peste zece ori mai puţin. Aceasta deoarece cota de zahăr stabilită de UE pentru România este de 104.000 t, mai puţin de 20% din necesarul ţării, devenind astfel piaţă de desfacere pentru alte ţări. Curios este faptul că ţări precum Olanda, care are o suprafaţă de 4-5 ori mai mică decât România, are o cotă de peste 800.000 t de zahăr.
La nivelul anilor ’80 România cultiva sfecla de zahăr cu sămânţă proprie, cu soiuri monogerme şi plurigerme create în ţară şi cu care, în condiţii optime de climat şi tehnologie, se puteau obţine producţii de 50-60 t/ha şi chiar mai mult, cu conţinut ridicat de zahăr şi cu randamente bune în industrializare.
Rândurile de faţă sunt scrise, cu amărăciune, de cel care a fost director general al Institutului de la Fundulea în perioada când s-a construit, dotat şi inaugurat în octombrie 1984. Era un institut modern, o bijuterie, cum apreciau unii colegi, cu laboratoare dotate la nivelul tehnicii mondiale, cu birouri, bibliotecă, sală de expoziţie, amfiteatru etc.
Alături de institut se construiseră o staţie-pilot pentru folosirea zahărului, o staţie-pilot pentru fabricarea substanţelor dulci, toate lucrate numai în inox, o staţie de condiţionat seminţe din verigile biologice superioare, un depozit frigorific pentru butaşii seminceri, sere, casă de vegetaţie, camere de climatizare etc.
Aveam şi 1.200 ha de teren pe care se montau experienţele, se producea sămânţă şi funcţionau două ferme de producţie. Institutul coordona din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic cultura şi industrializarea sfeclei de zahăr din ţară.
Ce a mai rămas din toate acestea? Doar zidurile, iar în casa de vegetaţie funcţionează acum un restaurant, iar în staţiile-pilot ateliere de termopane etc. Cam aceasta a fost soarta principalelor obiective economice româneşti.
Prof. dr. Vasile POPESCU
Care sunt fabricile de zahar din Tara care inca mai functioneaza?