Când sărăcia nu se măsoară în bani
În ultimii ani, în special din 2008 încoace, au apărut tot felul de profeți cu profețiile de rigoare, care dau ca sigur un fel de „sfârșit al lumii“. Că „ceva“ se întâmplă, este evident. Toți simțim, de exemplu, că în ultimii 10-15 ani timpul curge mai repede sau că în aer plutește un fel de „ceva se va întâmpla“… Cert este că printre știri de tot felul și evenimente care mai de care mai bizare – la toate nivelele – social, politic, economic, dar și prin stresul zilnic care pentru unii a căpătat proporții „apocaliptice“, realitatea a început să cam „alunece“. Adică, într-un mod ciudat, am putea spune, ne cam fuge pământul de sub picioare. Realitatea pare a se schimba într-un fel care, cumva, ne scapă.
Despre ce ar putea fi vorba? În primul rând, anumite schimbări se petrec prea repede, mai ales când vine vorba de precepte morale înrădăcinate adânc în sufletele și ADN-ul nostru (vezi problema legalizării căsătoriei între persoane care-și văd existența într-un mod anume, dar și știrile tot mai dese potrivit cărora în tot mai multe țări li se dă copiilor posibilitatea de a schimba păpușile cu mașinuțele și invers). Paranteza nu se poate închide fără a aminti spaima de atentate pe care o trăiește în fiecare moment cetățeanul occidental, dar și hârjoneala zilnică dintre marile puteri ale lumii care dau de înțeles că orice se poate întâmpla oricând, inclusiv un război nuclear… Colac peste pupăză, mai vine și un analist financiar care declară că, până în anul 2030, va fi o criză financiară care va împinge omenirea într-un Ev Mediu întunecat.
Problema e că respectivul analist, pe numele său Martin Armstrong, nu este nimeni altul decât cel care a prezis cu precizie de o zi prăbușirea Bursei de la New York, pe care ulterior industria de pe Wall Street a numit-o „Lunea Neagră“. Mai precis, Armstrong spune că, în baza calculelor sale, în 2032 ar urma să se precipite evenimente care să împingă omenirea într-un nou Ev Mediu întunecat. Distrugerea sistemului monetar și corupția politicienilor vor fi cauzele primordiale ale intrării lumii în haos. Analistul vorbește despre apariția unor „fenomene care vor duce lumea spre o epocă întunecată, iar cauza este întotdeauna corupția politică“, spune Armstrong. Da, asta cam așa este, numai că sus-numita corupție politică este imposibilă fără o „complicitate“ din partea societății. Iar „miezul problemei“ îl constituie tot banii… Eternii bani care îți permit să faci orice, să fii orice. Să faci ce vrei, să te distrezi, să-ți amenajezi casa, să pleci în vacanțe. În sine banii nu sunt ceva rău, atâta vreme cât sunt priviți ca un mijloc.
În momentul în care sunt văzuți ca un scop, încep să corupă. Pentru că noțiunea de corupție nu ar exista fără existența banilor… Și de aici și marea iluzie – cu banii poți face orice, poți să fi oricine. Problema e că banii în sine nu au nicio valoare, mai ales de când statele au renunțat la etalonul aur. Chestiunea devine și mai gravă în condițiile în care mai mult de jumătate din banii aflați în circulație nici măcar nu există tipăriți pe hârtie, fiind exclusiv electronici (în rețelele de calculatoare ale băncilor). În cele din urmă (căci fundamental despre asta e vorba), pot cumpăra banii fericirea? Cu siguranță nu. Ce pot cumpăra este iluzia fericirii. De ce iluzie? Pentru că fericirea produsă de achiziționarea de obiecte trece repede. Ce nu trece este fericirea produsă de procurarea continuă de noi sume de bani. De aici și lăcomia oamenilor care au mulți bani și vor și mai mulți. Trist este că orice om care are pasiunea de a colecționa ceva este catalogat repede cu probleme la bibilică, intrând în categoria maniacilor. În schimb, „colecționarii“ de bani ne sunt dați ca exemplu demn de urmat. Și de aici și toată nebunia din ziua de azi. Nu mai există o scară reală a valorilor, pentru că „valorile“ sunt cuantificate doar în bani. Ceea ce se uită este că adevăratele valori nu pot fi decât de natură spirituală… Sigur, există și valori materiale, dar acestea sunt nimic față de cele sufletești și spirituale. Ei bine, în societatea de azi tocmai aceste valori au dispărut și de aici și senzația de „hău“ interior pe care o încearcă mulți dintre noi.
Bogdan PANȚURU
