Aproape totul despre mafia zahărului

Cum va pieri industria zahărului din România?

Materialul pe care îl supunem atenţiei provine din interiorul cultivatorilor de sfeclă şi producătorilor de zahăr. Recunoaştem că forma de redactare este greoaie, dar uşor de perceput pentru oamenii cu oarecare pregătire economică.

Scenariul scoaterii României de pe piaţa intracomunitară a fost gândit imediat după 1990, când companiile transnaţionale au decis să ne scoată de pe piaţă. Cu 32 de fabrici şi o capacitate de procesare de 600.000-700.000 tone de procesare a zahărului rafinat, România devenea concurentul cel mai temut pe piaţa europeană. Nu atât pentru guvernele ce decideau asupra politicii alimentare europene, cât pentru firmele din interiorul comunităţii constituite într-un cartel mondial care astăzi controlează tot ce se mişcă pe piaţa zahărului.

Marea conjuraţie

În această conjuraţie, României nu i s-a hărăzit nici măcar locul de outsider. Era prea periculos pentru ei ca o ţară agroalimentară cu condiţii ideale pentru cultivarea sfeclei şi cu o bază de procesare cu un asemenea potenţial să le strice afacerile. Aşa se face că, în anul de referinţă 2010, România, cu aportul nedezinteresat al cozilor de topor pe care le are în interiorul ţării, este pe cale să pregătească prohodul acestei industrii. Cum şi în ce condiţii? Prin instituirea la nivel naţional a unui sistem de fraudare de tip mafiot. Fermierii şi procesatorii din România, câţi au mai rămas, încearcă să dezvăluie acţiunile mafiei zahărului la nivel mondial, pornind de la două întrebări de bun simţ:

• De ce zahărul din import este mai ieftin decât cel produs în România, deşi costurile de producţie sunt aceleaşi, la care se mai adaugă şi transportul?

• De ce produsele alimentare de orice gen, care se vând repede, sunt mai ieftine importate decât produse în România?

Răspuns: pentru că guvernanţii noştri cu bună ştiinţă îi sprijină în primul rând pe cei care reprezintă interesele mafiei internaţionale.

Pornind de la reglementarea europeană

Să începem cu elementul cel mai nociv: scutirea plăţii TVA-ului. Reglementarea europeană în vigoare prevede ca, la importurile comunitare, firmele să nu plătească TVA la momentul importului (în vamă).

Scenariile fraudării

Ţara A. Să presupunem că un produs este realizat de firma A1 din ţara A, ţară de origine din spaţiul comunitar. Să presupunem că preţul de import era de 100 euro/tonă, fără TVA. Cu TVA de 19% de până acum, produsul costă pe piaţa românească 119 euro.

Ţara B. Produsul este importat de firma B1, din România, unde TVA era de 19%.

Firma B1 plăteşte firmei A1 100 de euro/tonă. La momentul importului, firma B1 nu plăteşte TVA.

Firma B1 vinde marfa în România cu 108 euro, dar de data aceasta cu TVA inclus, firmei B2.

După care firma B1 dispare (nu mai plăteşte TVA şi nici impozit pe profit).

Aşadar, firma B2 înregistra marfa cu valoarea de 90,7 euro/ tonă şi TVA 17,3 euro.

Firma B2 punea marfa în vânzare cu preţul de 95 euro, la care se calculează TVA corespunzător de 18 euro. Firma B2 câştiga 4,3 euro.

Preţul pe piaţă este acum de 113 euro/tonă, faţă de preţul de producţie de 119 euro. Marfa se vinde imediat.

Concluzie: de câte ori marfa trece o graniţă, ea se ieftineşte fraudulos, cu valoarea TVA a ţării importatoare. Prima firmă importatoare dispare, iar firma care pune marfa în vânzare are un preţ foarte bun, mult sub preţul corect al pieţei.

Firma B1 a câştigat 8 euro x 10.000 tonă/import = 80.000 euro. Fără niciun impozit sau taxă.

Firma B2 a câştigat 4,3 euro x 10.000 tonă /import = 43.000 euro. Şi a compensat TVA de 180.000 euro.

O combinaţie stranie

O marfă care se produce în România cu 119 euro/t se vinde „printr-un import fictiv“ cu 113 euro.

Combinaţia cea mai eficientă este atunci când marfa pleacă fictiv din România, adică doar pe hârtie, se exportă în ţara cutare, apoi hârtiile se reimportă în România. Costul de transport este minim (marfa nici nu a părăsit depozitul), iar plimbarea hărtiilor prin vămi a dus la ieftinirea ei cu suma valorilor TVA din ţările „străbătute“. E drept, mai sunt costuri legate de înfiinţarea firmelor care trebuie să dispară imediat ce importul a fost făcut, plus micile atenţii în vămi pentru camioanele care nu vor trece niciodată pe acolo. Dacă „pierderea de TVA“ s-a realizat într-o altă ţară, controlul naţional devine foarte dificil de realizat. Totodată, firma importatoare care „dispare“ trebuie să aibă clientul asigurat pentru a face vânzarea repede. Aceasta plăteşte repede, aşteptând cu banii pregătiţi.

Marele perdant

Cine pierde? Pierd producătorii corecţi şi pierde România, pe teritoriul căreia se vinde marfa. Dacă marfa ar fi fost corect importată, fără intermedierea firmei care „dispare“ şi cu plata corectă a TVA-ului, marfa ar fi costat minimum 119 euro/tonă.

În cazul zahărului, de exemplu, marfa ce provine din Grecia şi care tranzitează Bulgaria poate ajunge în România mai ieftină cu valoarea TVA de la bulgari (20%) şi cu TVA-ul din România de până acum de 19% – în mod real apare pe piaţă cu un preţ puţin mai mic decât preţul pieţei, cât să se vândă repede. Profitul se extrage de importatorul care „dispare“ din valoarea TVA neplătită.

Cum va pieri industria zahărului din România?

Exact aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, unde au fost închise toate fabricile de zahăr.

Aşadar, la un preţ de cost (valoarea produsului la poarta fabricii, preţ european) de 520 de euro/tona de zahăr, preţ fără TVA, o cantitate de 10.000 tone de zahăr adus din Grecia în formula frauduloasă de mai sus poate ajunge la noi la un preţ de 360 euro/tonă în România (433 euro/t în Bulgaria fără TVA). TVA pierdută de statul român: cel puţin 10.000 t zahăr x 520 euro/t x 19% TVA = 988.000 euro, dintr-un singur exerciţiu de import.

Aşa găsim astăzi în rafturi două preţuri la zahăr: preţul zahărului produs în România, care până la începutul lunii era de 3,49-3,89 lei/kg, şi preţul zahărului „din străinătate“ importat şi ambalat în România sau Bulgaria, de 2,5-2,65 lei/kg. Acesta, mai ieftin, se vinde primul. Fabricile româneşti pierd. Deţinătorii de magazine, deşi cunosc provenienţa şi metoda, acceptă afacerea, de dragul preţului mic.

Cât pierde statul român?

Statul nu pierde numai valoarea TVA la cantităţile importate, cât mai ales dimensiunea consecinţelor. Apreciem că, în primele trei luni ale anului 2010, au intrat în ţară cca 150.000 t, adică trei sferturi din producţia naţională.

Evident, fabricile de zahăr româneşti vor da faliment, iar fermierii cultivatori de sfeclă de zahăr vor lua drumul Spaniei, în căutare de locuri de muncă.

Dar Statul? Statul, „care nu are bani de pensii şi salarii“, îşi permite să piardă de pe urma acestor tranzacţii fictive aproape 166 milioane de euro.

Au consemnat Iosif Pop, Dana Măcriş