Anima… lule

Există o armată care de câțiva ani duce o luptă de cucerire a Pământului, în general, și a Occidentului, în special. Iar motivul luptei ar fi resetarea istoriei, a valorilor cunoscute și, într-un final, crearea unei societăți mai „bune“ pentru toți, mai ales pentru clasele defavorizate. Celor din Centrul și Estul Europei lupta le este bine-cunoscută și a luat sfârșit în anii ’90. Prin ce se caracterizează, fundamental toate luptele de clasă de acest gen? Printr-un materialism deșănțat, dus la toate extremele posibile și imposibile. Printr-o lipsă de înțelegere dusă la limită față de orice valoare religioasă, sufletească, spirituală chiar. Prin reașezarea societății umane pe noi baze, în care „omul nou“ este pilonul central. Ce este acest „om nou“ o explică toate cărțile care au disecat societățile totalitare de-a lungul istoriei, în special cele din secolul trecut. De aceea, nu insistăm în descrierea lui. Cert este că acest om este cât se poate de departe cam de orice și în primul rând de natura lui umană, intrinsecă. În schimb, este foarte apropiat de tehnologie și este atras de concepte precum „nemurire“ sau „super-puteri“, obținute, bineînțeles prin argumentări tehnologice.

Într-adevăr, acum „lupta de clasă“ are un aliat inexistent în trecut și ne referim, bineînțeles, la tehnologie. Cert este că, în trecut, vechea „luptă de clasă” nu a produs decât orori, cu zeci de milioane de morți. În fapt, nu a produs decât suferință și atât. Iar la finalul procesului toate țările care au dus respective „luptă“ au ieșit din respectiva ordine socială sărăcite și triste. Dar măcar au învățat un lucru – totalitarismul nu este bun. Mai mult de atât – e criminal. Cum s-a ajuns la asemenea orori ale istoriei, care se pot repeta și astăzi? Există o singură explicație – materialismul dus la extrem. Pentru un materialist diferența dintre un om și un bolovan este dată doar de organizarea materiei. Organizare care este explicată de știință. Știință care, la rândul ei, emite niște postulate care sunt „literă de lege“… Asta până când sunt descoperite niște „litere“ noi și toată „știința“ este dată peste cap. Nemaivorbind de faptul că știința nu poate explica cele mai elementare procese din natură, cum ar fi crearea sau diviziunea celulară. Iar de la acest matarialism pleacă neînțelegerea naturii în sine, dar și a „naturii“ umane. Să luăm o boală, de exemplu. Medicina clasică vede simptomele și tratează boala. Mai există un tip de medicină, să-i spunem generic „spirituală“, care merge mai departe și se întreabă „care sunt cauzele bolii. Și asta plecând de la premisa că „nu există boli ale trupului, ci doar boli ale sufletului care coboară în trup“… Și, nu de puține ori, genul acesta de medicină „alternativă“ a făcut miracole chiar în cazuri în care medicina tradițională dădea șanse „zero“.

Oare un materialist „pur-sânge” nu simte nimic când își mângâie pisica sau câinele, nu simte iubire, dragoste, tristețe ș.a.m.d.? Iar dacă simte nu se întreabă de unde vin aceste sentimente? Poate știința să explice iubirea? Poate știința să explice ceva din adevărata psihologie umană și să și ajungă la o concluzie viabilă? Poate – cu medicamente…

Până la urmă, de ce ne place nouă oamenilor să ignorăm singurul lucru care contează? Și mă refer aici la suflet… Poate pentru că ne „sperie“ înțelepciunea și perfecțiunea lui. Poate pentru că suntem prea comozi, prea lași să privim în față singurele provocări care contează și mă refer aici la provocările spirituale ale vieții? Mai mult, singura creație autentică – și toți artiștii știu asta – pleacă din locul pe care nu-l vedem niciodată, ci doar îl simțim, iar nouă ne e lene să creăm și din cauza asta ne mulțumim cu o existență „băltită“? Chiar nu mai avem chef să facem nimic pentru noi și natura noastră reală care, în fapt, ne „animă“, ne dă viață? Chiar am uitat că „anima“ vine din limba latină şi înseamnă „suflet“, „respiraţie“, „suflu vital“? Lucruri care ne definesc? Preferăm să trăim raportându-ne doar la materie? Foarte bine! Dar atunci când vom suferi și vom plânge să o facem în liniște, fără să căutăm vinovați… De ce? Pentru că totul, inclusiv vinovații sunt în noi înșine… Ce e de făcut? Nimic… Doar să fim… Măcar puțin curioși.

Bogdan PANȚURU