Suntem ok? Desigur!

Share

Merg pe o stradă din centrul Bucureștiului, cu mâinile în buzunar și gândurile aiurea. De copil am fost mai receptiv la evenimentele din jurul meu… Iar ce se întâmplă acum prin lume m-a cam dat peste cap. Nimic nu mai e „normal“, nimic nu mai e la locul lui. Gândesc că actuala societate are probleme. Mari… Se vede cu ochiul liber… Ce mă uimește cel mai tare este naivitatea extremă sau poate inconștiența la care s-a ajuns. Mă uitam la conducătorii de stat și de guvern prezenți la diferitele reuniuni din ultimele săptămâni cât de senini și cât de zâmbăreți sunt, Parcă lumea e doar a lor și se bucură de glumele pe care le fac pe spatele celor mulți… Mă uit la presă și aprope nu-mi vine să cred că-și dorește războiul. Presa, fostul gardian al democrației, fostul câine de pază al drepturilor și libertăților, fosta a patra putere în stat a devenit un fel de cap de pod spre un viitor care nu mai are legătură cu nimic. De fapt, în ultimii ani, presa a devenit un fel de câine de atac cu un stăpân incert și cu o misiune la fel de ambigură… Ce puțin pentru un om normal la cap. Cum poți tu ca presă să crezi că un război, oricare ar fi el, e ceva „bun“. Dar, dacă ne gândim bine, și înainte de începerea Primului Război Mondial și înainte de cel de-al Doilea presa exulta, întărâta, trăgea concluzii despre „necesitatea“ războiului. De exemplu, în ediţia din 15 iulie 1914 a ziarului Seara poetul Tudor Arghezi scria: „Se pare că lunile de vară vor fi de aci înainte petrecute subt raniţă şi în centuron şi că binefăcătoarea sudoare va înlocui pe mai mulţi ani viitori cura de Karlsbad pentru reînvierea psihologiei bătrînului rinichi. Lukowitz, Ohrania, Plevna, staţiuni neprevăzute în Baedecker, au făcut să devieze încă din 1913 drumurile balneare şi, tratamentul, pe lîngă năduşeală, comportă, după higiena mobilizărilor, praf de puşcă şi de şosele, bomboane de plumb, aperitive sanguine luate de-a dreptul prin stomac sau înghiţite prin spinare. Adio vacanţă, adio vilegiatură, adio tot soiul de bunătăţi“.

Pe 23 iunie 1941, pe prima pagină a ziarului Universul apărea materialul de deschidere sub titlul „Un războiu sfânt începe/Pornim la luptă pentru drepturile neamului“. Cu litere de-o șchioapă era redată proclamația către țară: „Raclele strămoșilor, crucile martirilor și drepturile copiilor noștri ne poruncesc să ne scrim cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu același sânge pagina nedreaptă înscrisă anul trecut în istoria noastră.“ Și știm ce-a urmat…

Acum aproximativ 30 de ani, un președinte de stat decreta: „Prin război aducem pacea și implementăm democrația.“ Da, într-adevăr, fierul se călește prin foc, dar aici vorbim de oameni… Chiar este nevoie de războaie, de ororile lor ca apoi, la finalul conflictului, să ne simțim bucuroși și fericiți așa cum n-am mai fost niciodată? Chiar este nevoie de război ca să prețuim viața? Se pare că da… Pentru că… Adevărata dramă nu e războiul. Adevărată dramă nu e foametea. Adevăratele drame nu sunt cataclismele. Adevărata dramă e că omul a uitat de el. Se comportă precum o păpușă răsfățată care are toate drepturile și nicio obligație. Crede că totul i se cuvine fără să depună nici cel mai mic efort. Crede că lumea e a lui și că face ce vrea. Că e stăpânul universului și că are absolut toate drepturile. Și asta în condițiile în care chiar istoria oficială (cu cea neoficială e o altă poveste) ne arată că nu este deloc așa. De fiecare dată când omul în particular, societatea în general au luat-o razna ceva s-a întâmplat. Ceva grav și profund care, după încheierea evenimentului – oricare o fi fost el, război sau cataclism – societatea s-a echilibrat și a luat-o pe un drum nou, mai bun. Până într-o zi, când lucrurile au început din nou să se strice… Și iar războaie și nenorociri… Și tot așa… Pare a fi un ciclu care nu se mai termină. De ce nu se termină? Se pare că oamenii învață cam greu. De fapt, nu prea vor să învețe mai nimic. Preferă să se complacă în superficialiate și în „beneficiile“ consumerismului absolut. Preferă forma fondului. Se închină formei, uitând de fond. Fond care, în fapt, îi definește ca ființe umane. Fond care emite tot ceea ce contează: dragoste, compasiune, înțelegere, fără de care nu am fi oameni… Ci pietre…

Așadar, mai vine un război? Al treilea? Probabil… Va fi „atomic“? Posibil… Vom învăța ceva de aici? Nu știu… Până acum se pare că n-am învățat mare lucru. Ba totuși ceva am învățat: am creat arme mai eficiente care ucid inteligent…

Bogdan PANȚURU