Securitatea alimentară, afectată în viitor?!
În următorii 40 de ani, o serie de fenomene vor amenința securitatea alimentară globală. Se estimează că populația lumii, care era de 6,9 miliarde de oameni în 2010, va crește la aproximativ 9,3 miliarde în 2050, în principal în regiunile cel mai puțin dezvoltate, cu cele mai mari rate de creștere a populației. În 2050, 70% din populație va locui în orașe, față de 50% în prezent.
Dacă tendința va continua, această urbanizare, combinată cu majorarea veniturilor în țările în curs de dezvoltare, va duce la o creștere a consumului de carne, ceea ce va duce la creșterea cererii de cereale, împreună cu o utilizare din ce în ce mai mare a materiilor prime agricole pentru a obține o cantitate din ce in ce mai mare de biocombustibili. Până în 2020, țările industrializate ar putea consuma până la 150 de kilograme de porumb pe cap de locuitor/an pentru obținerea etanolului, la egalitate cu consumul alimentar de cereale în țările în curs de dezvoltare.
Conform previziunilor FAO, până în 2050 va fi necesar să se realizeze o creștere de 70% a producției agricole la nivel global – și aproape 100% în țările în curs de dezvoltare – doar pentru a face față creșterii nevoilor alimentare, adică excluzând cererea suplimentară de produse alimentare agricole utilizate ca materii prime pentru producerea de biocombustibili. Dacă facem o comparație cu producția obținută între 2005 și 2007, este, așadar, necesar să planificăm să se producă în fiecare an, de acum până în 2050, un miliard de tone suplimentare de cereale și 200 milioane de tone suplimentare de carne.
În majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, terenurile potrivite pentru extinderea suprafețelor de cultură sunt rare.
Ele sunt practic inexistente în Asia de Sud-Est și Orientul Apropiat/Africa de Nord. Terenul disponibil în acest scop în Africa subsahariană și America Latină are, în peste 70 la sută din cazuri, constrângeri. Se estimează că, între 2015 și 2030, aproximativ 80 la sută din creșterea necesară a producției de alimente va trebui să provină din intensificarea producției, fie prin creșterea randamentelor, fie prin intensificarea culturilor. În același timp, însă, s-a înregistrat o încetinire generală a ratelor de creștere a randamentului principalelor culturi alimentare, și anume orez, grâu și porumb.
Astfel, creșterea anuală a producției de grâu a scăzut de la cinci procente pe an în 1980 la două procente pe an în 2005, iar cele de orez și porumb au scăzut de la mai mult de trei procente la aproximativ unu la sută în aceeași perioadă. În Asia, deteriorarea solului și acumularea de toxine în câmpurile de orez cultivate intensiv au evidențiat perspectiva îngrijorătoare de creștere mai lentă a randamentului din cauza deteriorării mediului de cultură.
În plus, pierderea calității terenului și a resurselor de apă necesare producției agricole are consecințe marcante pentru viitor. În acest sens, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) a estimat că utilizarea practicilor nesustenabile în folosirea terenurilor agricole are ca rezultat, la nivel global, o pierdere de productivitate de 0,2%, pe an, în medie. Deteriorarea resurselor duce la o reducere a productivității, fie ele îngrășăminte sau irigații.
Va fi necesară, în următorii câțiva ani, intensificarea producției de alimente în regiunile mai marginale în care condițiile de exploatare sunt mai puțin fiabile, datorită în special calității mai scăzute a solului, accesului mai dificil la apă și condițiilor climatice mai puțin favorabile.
Astfel, eforturile de creștere a producției de alimente vor avea loc în condiții de mediu și socio-economice care se schimbă rapid și sunt adesea imprevizibile. Printre principalele provocări de înfruntat se numără nevoia de adaptare la schimbările climatice, care, fără îndoială, va afecta, sub formă de modificări de temperatură, precipitații și incidența dăunătorilor, și posibila alegere a culturilor, alegerea epocii optime de semănat și randamentele potențiale.
Pe termen scurt, se preconizează că în toate regiunile crește variabilitatea climei și evenimentele meteorologice extreme, cu consecințe negative privind îmbunătățirea randamentelor și a securității alimentare, în special în Africa sub-sahariană și Asia de Sud-Est, până în 2030.
Trebuie menționată o altă sursă importantă de incertitudine cu privire la viitor, și anume prețul și disponibilitatea energiei necesare exploatării unei culturi mecanizate și producerii principalelor inputuri, în primul rând îngrășăminte. Pe măsură ce producția de combustibili fosili scade, prețul acestora crește, ceea ce duce la o creștere a inputurilor și, prin urmare, la o creștere generală a costului producției agricole. În consecință, combustibilii fosili nu mai pot fi singura sursă de energie, dacă se dorește creșterea productivității. Dimpotrivă, este necesară diversificarea considerabilă a surselor de energie pentru a reduce costul combustibilului necesar unei agriculturi mai intensive.
Prin urmare, putem observa că dorința de a satisface cererea viitoare de alimente într-un mod durabil pare și mai descurajantă din cauza efectului combinat al schimbărilor climatice, al penuriei de energie și al deteriorării resurselor. După ce a analizat o gamă largă de scenarii economice, demografice și climatice plauzibile, Institutul Internațional de Cercetare a Politicii Alimentare (IFPRI) a estimat că, în perioada 2010-2050, vom asista la o creștere a prețurilor cu 59% la grâu, 78% la orez și 106% la porumb. Creșterea prețurilor este o reflectare a „presiunilor necontenite exercitate asupra sistemului alimentar global“, a presiunilor rezultate din creșterea populației și a veniturilor, precum și a productivității reduse.
În special în țările în curs de dezvoltare cu venituri mici, este probabil să persiste insecuritatea alimentară pe termen lung. Ritmul de creștere a presiunilor asupra resurselor și mediului, datorită extinderii și intensificării agriculturii, va fi din ce în ce mai concentrat în țările cu consum redus de alimente, rate mari de creștere a populației și adesea puține resurse agricole.
Având în vedere provocările actuale și viitoare pentru aprovizionarea cu alimente și protejarea mediului, intensificarea durabilă a culturilor devine o prioritate de top pentru cei responsabili cu elaborarea politicilor, precum și pentru partenerii internaționali de dezvoltare. Intensificarea durabilă este actul prin care se produce mai mult de pe aceeași suprafață de teren cultivabil, reducând în același timp impactul negativ exercitat asupra mediului și sporind inputurile pentru capitalul natural, precum și fluxul de servicii de mediu.
În prezent, este larg acceptat faptul că intensificarea producției agricole trebuie să fie susținută de o abordare ecosistemică. Un studiu efectuat asupra alimentației și agriculturii până în 2050 a solicitat să se facă modificări substanțiale ale sistemului alimentar global, inclusiv intensificarea durabilă, menită să obțină simultan randamente crescute, îmbunătățirea eficienței utilizării inputurilor și reducerea impactului negativ al producției alimentare asupra mediului.
Evaluările efectuate în țările în curs de dezvoltare au arătat că practicile agricole care conservă resursele ajută la îmbunătățirea furnizării de servicii de mediu și la creșterea productivității. O analiză a proiectelor de dezvoltare agricolă din 57 de țări cu venituri mici a constatat că utilizarea mai eficientă a apei, utilizarea redusă a pesticidelor și îmbunătățirea sănătății solului au crescut recoltele cu o medie de 79 la sută.
Un alt studiu a tras concluzia că sistemele agricole care conservă serviciile ecosistemice, folosind practici precum lucrarea de conservare a solului, diversificarea culturilor, intensificarea culturilor de leguminoase și combaterea biologică a dăunătorilor produc rezultate comparabile cu cele obținute prin sistemele de agricultură intensivă.
Intensificarea durabilă a culturilor, odată implementată și sprijinită în mod eficient, va fi formula câștigătoare pentru toți pentru a face față provocărilor duble de a hrăni populația lumii și de a salva planeta. Intensificarea durabilă va permite țărilor să planifice, să dezvolte și să gestioneze producția agricolă ca răspuns la nevoile și aspirațiile societății, fără a pune în pericol dreptul generațiilor viitoare de a se bucura de întreaga gamă de bunuri și servicii de mediu.
Pe lângă faptul că aduce multiple beneficii în materie de securitate alimentară și de mediu, intensificarea durabilă are multe de oferit micilor fermieri și familiilor acestora, care reprezintă mai mult de o treime din populația lumii, prin consolidarea productivității acestora, reducerea costurilor, îmbunătățirea rezistenței la stres și consolidarea capacităților lor de gestionare a riscurilor. Mai mult, prin reducerea cheltuielilor cu inputurile agricole, vor fi eliberate resurse utile pentru investiții în exploatațiile agricole, dar va fi posibilă și îmbunătățirea alimentației, sănătății și educației familiilor de agricultori. Astfel, creșterea venitului net al fermierilor se va obține la un cost de mediu mai mic, ceea ce va face posibilă obținerea atât de beneficii private, cât și publice.
În ultimele două decenii, intensificarea culturilor a început să aibă loc folosind abordări ecosistemice, deoarece fermierii au început să adopte metode durabile și agricultura de conservare, pornind adesea de la tehnici tradiționale.
Dacă dorim să promovăm eficiența și să consolidăm sistemul alimentar global, trebuie să aplicăm abordarea ecosistemică pe întregul lanț alimentar. Când vine vorba de sistemele de cultură, managementul ar trebui să se bazeze pe procese biologice și pe integrarea unei game de specii de plante, precum și pe utilizarea judicioasă a inputurilor externe, cum ar fi îngrășămintele și pesticidele. Intensificarea durabilă a culturilor se bazează pe sistemele de producție agricolă și pe metodele de management, care includ:
- menținerea sănătății solului pentru a promova o nutriție mai bună a plantelor;
- cultivarea unei game mai largi de specii și soiuri de plante în funcție de rotație, asociere și succesiunea culturilor;
- utilizarea de soiuri bine adaptate, cu randament ridicat și a semințelor de calitate;
- protecție integrată împotriva dăunătorilor, bolilor și buruienilor;
- managementul eficient al resurselor de apă.
Pentru ca intensificarea durabilă să aibă cel mai mare efect asupra productivității și durabilității, va trebui să fie aplicabilă unei game largi de sisteme agricole și adaptată la contexte agroecologice și economice specifice.
Este general acceptat că bunele practici de management joacă un rol cheie în obținerea beneficiilor oferite de serviciile ecosistemice, reducând în același timp impactul negativ al activităților agricole.
Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU
