România, pe harta viticolă a lumii

Patrimoniul viticol al României a oscilat în ultimii 80 de ani între o suprafaţă minimă de 211.000 hectare, înregistrată în anul 1935, şi una maximă de 300.366 hectare, în anul 1972. Modificări de esenţă aveau să aibă însă loc în structura celor două categorii de plantaţie: mobile şi hibride.

Din 1990 şi până astăzi, viile hibride şi-au dublat suprafaţa, de la 60 mii hectare la 122 mii hectare. Statistic vorbind, plantaţiile cu vii altoite au scăzut doar cu 40 mii hectare. În realitate, această categorie cuprinde o suprafaţă importantă aflată, cum s-ar spune, sub limita productivităţii economice.

Dincolo de datele statistice

În respectul pentru adevăr se cuvine totuşi subliniat faptul că pătrunderea capitalului străin, dar mai ales privatizarea unor plantaţii viticole şi centre de vinificaţie au readus România pe piaţa vinurilor de lux. În mod cert acestea vor mai avea câştig de cauză pe piaţa mondială a vinurilor. Deocamdată, asistăm la o scădere cantitativă a consumului de vin, dar şi a exportului. Faţă de 4 litri, cât consuma lunar o persoană în 1996, acesta a scăzut la 1,3 litri, cu precizarea că în mediul urban o persoană cumpără într-o lună mai puţin de 0,3 litri. Adică atât cât bea un francez la o masă de prânz sau la cină. Nu probabil, ci în mod sigur aceste date statistice din mediul urban nu cuprind şi vânzările masive de pe piaţa neagră, care, potrivit unor sondaje, sunt de 2-3 ori mai mari decât cele din magazinele care vând vinul pe factură corectă.

Distorsiunile pieţei

Distorsiuni mari apar între producătorii care procesează strugurii şi cultivatorii de rând. De trei ani încoace, preţul kilogramului de struguri vândut la deţinătorii de crame a fost ţintuit undeva la 6,5 lei/kg, în timp ce pe piaţa neorganizată nu depăşea 10 lei. Trăgând linie între venituri şi cheltuielile respective, rezultă că podgorenii lucrează aproape degeaba.

Previziuni incerte

Cum vor evolua lucrurile în domeniul viticol este greu de anticipat. Însă, în mod sigur, viile şi vinul nu vor dispărea în România. De fapt, cei care produc pentru autoconsum nici nu-şi fac probleme în ceea priveşte distorsiunile pieţei. Conjunctura este favorabilă şi pentru marii producători, mai ales pentru cei care au investit în tehnologizarea procesului de vinificaţie. Este însă de aşteptat ca podgorenii simpli să nu mai poată suporta discriminarea economică de care au parte şi să clacheze în următorii ani. O asemenea previziune sumbră nu pare a se împlini, cel puţin pe perioada actualei generaţii de viticultori.

Schimbările comerciale, mai mult decât jenante

După 1990, în România s-au constituit unele instituţii particulare care şi-au asumat misiunea de a corecta ceea ce se spunea înainte că ar fi o eroare a politicii comerciale cu vinul în perioada comunistă.

În pofida faptului că firmele respective s-au dotat cu o aparatură electronică în măsură să evidenţieze la minut şi chiar la secundă tot ceea ce mişcă pe piaţa mondială a vinului, România este astăzi în situaţia penibilă de a înregistra o balanţă negativă până şi cu ţări care, în urmă cu 20-30 de ani, nici nu contau în politica comercială a României. În relaţia cu Austria, de pildă, balanţa comercială este de-a dreptul dezastruoasă. Un om raţional nu poate înţelege cum o ţară, cu câteva podgorii închegate, exportă în România 600 tone de vin, iar noi aproape nimic la ei.

Raportul de schimb cu Bulgaria este de 2/1 în favoarea vecinilor noştri. În România se importă vinuri până şi din Chile, Argentina, Australia, Africa de Sud, fără să exportăm măcar o tonă. Balanţa comercială este deficitară până şi cu Olanda, Belgia, Liban, Slovacia, ţări socotite fără vocaţie viticolă.

Sursa: Patronatul Naţional al Viei şi Vinului

Iosif POP, Dana MĂCRIŞ