Reflecţii asupra viitorului agriculturii şi alimentaţiei

Cum va putea agricultura să hrănească un număr de 9 miliarde de indivizi ce vor fi pe planetă în anul 2050? Cum va permite ea comunităţii internaţionale să atingă obiectivele fixate de ONU referitoare la lupta împotriva foamei şi sărăciei, toate cu respectarea normelor de mediu care sunt din ce în ce mai severe şi mai greu de îndeplinit?

Acestea sunt întrebările adresate cel mai frecvent oamenilor de ştiinţă şi experţilor care lucrează cu dosarele agricole.

Convergenţa, divergenţa şi dezbateri în curs

Primul obiectiv al dezbaterilor este reprezentat de faptul că toţi participanţii din grupele de lucru sunt de acord cu trei lucruri principale, care sunt mesaje puternice pentru viitorul nostru comun:

– Disponibilităţile alimentare mondiale în 2050 nu vor reprezenta o problemă a producţiei, ci o problemă de acces la hrana locală, care focalizează atenţia asupra securităţii alimentare, pentru acoperirea nevoilor săracilor din mediul urban sau rural şi în particular ale agricultorilor săraci;

– Înţelegând situaţia populaţiei sărace din mediul rural, în special a agricultorilor şi perspectivele lor pentru viitor, rămâne o enormă provocare pentru conceptualizare, colectarea datelor şi evoluţiile viitoare etc.;

– Degradarea ecosistemelor şi impactul schimbărilor climatice vor crea dezavantaje şi vor duce la o presiune suplimentară asupra agricultorilor săraci. Divergenţele vor apărea în mijlocul grupurilor de lucru, fiind legate de viziunea diferită pe care o are lumea: servicii publice contra servicii private sau investiţii, spre exemplu. Un serviciu public sau un serviciu comun, chiar dacă acesta nu este definit de către economişti, nu are aceeaşi semnificaţie în funcţie de contextul în care ne aflăm, atât din punct de vedere cultural cât şi politic. Aceste viziuni ale lumii nu este necesar sa fie reconciliate una cu alta, dar impactul lor asupra recomandărilor şi luarea deciziilor trebuie studiate mai mult şi mai aprofundat.

Marea dilemă

Un alt teren de divergenţă referitor la modelul implicit al agriculturii viitoare este reprezentat de: agricultura familială, pluriactivă, afacerile agricole sau noile forme de antreprenoriat? Este „agricultura la scară mică“ cea care face diferenţa sau alte elemente, cum ar fi mijloacele tehnologice, competitivitatea, randamentul etc.?

Sistemele agricole viitoare trebuie să fie diversificate? Există cumva vreun model? O altă divergenţă este legată de suveranitatea alimentară, securitatea alimentară şi autosuficienţa care nu semnifică acelaşi lucru, depinzând de fiecare situaţie în parte, de contextul cultural sau de obiectivele politice. Este necesar să se clarifice utilizarea acestor termeni şi implicaţiile lor în politicile publice şi în negocierile comerciale. Numeroase puncte sunt în suspensie şi trebuie tratate ca subiecte foarte pertinente pentru o cercetare mai aprofundată.

Grupurile de lucru au propus ca cercetarea şi inovarea referitoare la ştiinţele agricole, la sistemele tehnologice, trebuie să fie organizate în jurul a trei domenii. Este vorba despre: strategiile viitoare ale agriculturii, reputaţia şi noile modele de dezvoltare şi schimbarea paradigmei pentru agricultură.

Viziunea asupra sectorului agricol

Producţia agricolă trebuie să fie considerată profund integrată în transformările structurale globale ale economiei, ţinând cont de strategii şi de modul de alegere a publicului în materie de economie publică.

Agricultura este un sector economic naţional, regional şi mondial. Dezvoltarea sa este puternic legată de alte activităţi desfăşurate pe lanţul alimentar (până la consumator) şi de alte diferite profesii care contribuie la vitalitatea zonelor rurale. Numeroase întrebări trebuie să fie analizate şi cercetate în profunzime:

– Populaţia activă ocupată în agricultură şi contribuţia agriculturii în PIB sunt considerate a fi în scădere pe viitor. Este posibil să se schimbe această tendinţă? Această întrebare priveşte nu numai investiţiile din agricultură, dar şi modelele de dezvoltare a spaţiului de locuit, a infrastructurii şi serviciile din zonele rurale, precum şi atractivitatea lor faţă de zonele urbane;

– Reducerea pierderilor şi furturilor de-a lungul lanţului alimentar va putea juca un rol-cheie în echilibrul local şi global. În particular, care sunt măsurile de gestionare a problemelor legate de deşeuri la nivelul utilizatorului final?

– Viitoarele tendinţe ale consumului alimentar, în special în ţările în curs de dezvoltare sau emergente sau aptitudinile alimentare care evoluează într-o lume globalizată, problemele legate de „tranziţia nutriţională” sunt importante pentru sănătatea publică, dar de asemenea trebuie să definim priorităţile producţiei. Există priorităţi pentru o politică alimentară puternică incitativă?

– Creşterea urbanizării, care în mod sigur se va dezvolta, va exercita o presiune nu numai asupra terenului arabil, dar şi asupra obişnuinţelor alimentare, a modurilor de consum, precum şi a puterii politice. Cum va putea urbanizarea să nu influenţeze priorităţile politice, spre exemplu compensarea variabilităţii preţurilor, primele producţiei agricole, piaţa funciară şi regimul funciar în special în zonele periurbane?

– Cererea de energie nu poate fi satisfăcută doar de producţia agricolă singură. Investiţiile în cercetare şi dezvoltare pentru biocarburanţi sunt inevitabile, dar ele pot avea efecte nefaste prin extensie asupra terenurilor agricole. Cum se va dezvolta producerea de biocarburanţi din generaţia a doua şi a treia, chimia verde pentru a fi mai bine evaluată?

Aspectele privind repartiţia şi modelele de dezvoltare

Chiar dacă un echilibru este atins pentru agricultură şi alimentaţie la nivel mondial pentru 9 miliarde de locuitori, cine câştigă şi cine pierde în funcţie de ce decidem? Problema repartiţiei este o chestiune controversată care necesită investigaţii suplimentare. Este necesar să se clarifice relaţia dintre creşterea veniturilor agricultorilor săraci şi mărirea productivităţii acestora. Dacă creşterea productivităţii este legată de tehnologia agricolă, atunci creşterea producţiei este dependentă de aceasta. Este necesar să plasăm producţia agricolă în mijlocul sistemului alimentar pentru a înţelege valoarea lanţului alimentar prin intermediul organizaţiilor agricultorilor, concentrarea achiziţiilor, detailiştii, reglementările concurenţei, funcţionarea pieţelor, instabilitatea preţurilor etc.

Este util să se amelioreze concurenţa cu privire la diversitatea micilor producători, la constrângerile şi oportunităţile lor şi adaptarea la nevoile lor specifice. Rolul cercetării private sau publice care să satisfacă cerinţele societăţii trebuie să fie evaluat.

Cercetarea, dezvoltarea şi prelungirile acestora necesită investiţii stabile în timp, nu doar răspunsuri pentru crize. Cine le va finanţa? Cum vom putea echilibra rolurile dintre intervenţiile publice şi strategiile private?

Strategiile privind investiţiile trebuie să aducă avantajele „lucrului de mâine” dintre agricultură şi ceilalţi actori, pluriactivitatea zonelor rurale, evitarea migrării către oraşe sau în străinătate a agricultorilor.

Dr. Ing Daniel BOTANOIU