Plumb…

Share

Zi de vară timpurie. Stau la masa unui local din Centrul Vechi. Aștept o cunoștință pe care n-am mai vazut-o de mult. Prieteni în tinerețe, relația dintre noi s-a răcit cu timpul. Încă din adolescență omul era cu ale lui… Studia la greu filozofia, matematica, fizica, istoria… Pe atunci, zicea că vrea să le cunoască bine pe toate ca să știe la ce facultate să dea și ce urma să facă în viață. La un moment dat, pe la 24 de ani, drumurile noastre s-au despărțit. Ne-am mai întâlnit după vreo zece ani… Mi s-a părut pierdut. Ajunsese fizician, dar nu era deloc mulțumit de ce făcea. Spunea că totul în fizica oficială i se pare prea limitat.

Nu prea am înțeles atunci mare lucru din vorbele sale. Acum câteva zile, după încă zece ani, ne-am întâlnit din nou. Am stabilit să ne vedem peste câteva zile la un suc. Și iată-mă așteptându-l. Într-un final apare… Ne salutăm și începe să vorbească încet, cu un soi de frică: „Nu mai muncesc… Am divorțat acum vreo doi ani. Vreau să mă retrag undeva, singur…“ „Ce s-a întâmplat?“, îl întreb tot pe un ton jos, imitându-l. „Ultimii doi ani m-au dat total peste cap… Am realizat în ce lume trăim. Iar concluzia m-a lovit atât de tare încât nimic nu mai are rost pentru mine. Mi-am dat seama că tot ceea ce ne definește ca oameni s-a evaporat.“ „La ce te referi?“, îl întreb timid. „Pur și simplu nu mai pot să trăiesc într-o societate înstrăinată de ea însăși…“ „Filozofezi!“, replic eu. „Zici că filozofez… Ți se pare normal să existe o societate în care războiul să aducă profit? La fel, ți se pare normal ca boala să aducă profit? Cât de normal este ca un mare om în stat să facă o afirmație precum Prin război aducem pacea?“ „În regulă și ce-i cu asta?,“ îl întreb cu un aer nevinovat… „Păi e… Tu nu-ți dai seama că, dacă prin minune s-ar instaura pacea asta, ar însemna faliment? Îți dai seama că, dacă s-ar descoperi un panaceu universal și toată lumea ar fi sănătoasă pentru unii tot faliment ar fi? Nu uita că cele două industrii – de armament și cea farmaceutică – sunt printre cele mai profitabile din lume. Dacă nu, chiar cele mai profitabile. Și am ajuns la concluzia că vreau să mă retrag.

Nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care moartea aduce profit.“ „Nu crezi că exagerezi?“, îl întreb timid… „Deloc. Uite, îți citesc din gazetă.“ Scoate vreo trei ziare și începe: „Giganţii mondiali din industria de armament au evitat în mare măsură anul trecut efectele crizei economice cauzate de pandemie, înregistrând un nou record al vânzărilor, în creştere pentru al şaselea an consecutiv, potrivit unui raport. Cifra de afaceri a celor mai mari o sută de companii din sectorul apărării în 2020 a atins un nou record, 531 de miliarde de dolari, potrivit Institutului Internaţional de Cercetare pentru Pace din Stockholm. Cifra reprezintă o creştere de 1,3% pe parcursul unui an a vânzărilor de arme şi servicii militare, în timp ce, în aceeaşi perioadă, economia mondială a scăzut cu peste 3%, subliniază institutul de cercetare.“ „Și, crede-mă, cifrele alea adevărate sunt mult mai mari,“ simte el nevoia să completeze. Și continua citind din alt ziar… „Noile cifre ar arăta că industria farmaceutică a generat vânzări cu 15 până la 20% mai mari în 2021 decât în ​​anul precedent. Aproape două treimi din creșterea industriei se datorează în prezent numai „efectului Corona.“ Restul este reprezentat de profitul din vânzarea altor medicamente, „precum și de efectele valutare și de achiziție. În umbra pandemiei, afacerile farmaceutice obișnuite au crescut semnificativ, pe parcursul anului. Dacă se iau în considerare vânzările legate de pandemie, companiile listate în Top 30 din industria farmaceutică au înregistrat o creștere a vânzărilor de cel puțin șapte procente, până la 531 de miliarde dolari, în primele nouă luni.“

„Ce să mai zic“, continuă el… „Că vorbeai de filozofie. Omul care se raportează strict la materie, materialistul, trăiește într-un fel de cub. Cubul e viața lui. De mic este educat cum să-și decoreze propriul cub. Unii îl decorează cu bani, bani care devin sensul vieții lor. Alții îl decorează cu familie, copii, cu un fel de viitor existent doar în capul lor. Ironia e că alții îl decorează cu lucruri spirituale, cu iubiri imaginare, cu zei imaginari, cu idealuri înalte. Dar toți, indiferent de ce face în propriul cub, uită un lucru. Că, totuși, se află într-un cub. Marja lor de manevră e tare mică. Iar societatea e formată din suma tuturor acestor cuburi. Și de aici nebunia în care trăim, lipsa de coerență și prostia aparentă. De-a lungul istoriei au existat oameni care au ieșit din cub: profeții și nu numai. Simt că acum nu mai e loc de profeți… Oamenii trebuie să învețe singuri să spargă cubul… Altă șansă nu avem… Ori spargem cubul, ori…“ Rămân mut… Nu am ce să zic… Prietenul se ridică și pleacă… Brusc îmi vin în minte versurile poeziei Plumb… De Bacovia…

Bogdan PANȚURU