Pentru un crescător de vaci din Agnita, viitorul producţiei de lapte nu sună bine

Vasile Manta deţine o fermă de vaci pentru lapte în Agnita, Sibiu. Nu este specialist în agricultură, cu atât mai puţin în zootehnie, nu este mulţumit cum merg treburile în producerea şi valorificarea laptelui, dar nici nu poate abandona afacerea, ea devenind, între timp, un hobby de care nu se mai poate lipsi. A activat şi activează în industria românească de încălţăminte, familia având  o fabrică de profil la Agnita. Din această a doua afacere susţine uneori şi producţia de lapte. Cu Vasile Manta am realizat un scurt interviu pe care-l publicăm în anul în care fermele de vaci pentru lapte se confruntă cu o nouă provocare sau cu o altă greutate: eliminarea cotei de lapte de pe piaţa europeană, condiţie în care producţia internă este pusă în competiţie directă cu cea din celelalte state UE.

– Am reţinut că nu sunteţi agricultor. Ce făceaţi înainte şi când aţi înfiinţat ferma?

– Am avut şi am o fabrică de încălţăminte la Agnita, de care se ocupă, după ce eu m-am pensionat, fiica mea. Bine, retragerea nu înseamnă că nu mă interesez în continuare de toate afacerile. În 2002 mi-am cumpărat o căsuţă la ţară. Iar lângă căsuţă am adăugat şi o văcuţă. Apoi alta şi alta…

– Aţi ales o rasă anume?

– Nu, pentru că nu aveam de gând să fac agricultură. Am cumpărat din târguri cele mai frumoase văcuţe. Nici nu-mi dau seama când a început să-mi placă animalele atât de mult încât să vreau o fermă a mea. Am accesat prin programul SAPARD un credit cu care mi-am cumpărat, din Olanda, 35 de juninci gestante Holstein. La vremea aceea nu ştiam că rasa este foarte sensibilă la afecţiunile podale, astfel că, în doi ani, am pierdut 20 de capete din cele 35. Medicii veterinari pe care i-am contactat nu au ştiut să indice un tratament corect, iar o ulceraţie, dermatită sau necroză acţionează rapid; în trei-patru săptămâni animalul se duce. După această experienţă mi-am luat măsuri suplimentare. Între timp, am crescut efectivul la 200 de capete, cu tot cu rulajul cores­punzător de tineret bovin. Am rasele Bălţata românească şi Holstein şi intenţionez că rămân numai cu Bălţata. Vreau să renunţ la văcuţa Holstein deoarece, nefiind bună de carne, nu poate fi valorificată corect economic în cazul reformării efectivului.

– În ce condiţii valorificaţi laptele?

– Cu laptele e o întreagă poveste. Am avut şi nenorocul să întâlnesc parteneri mai puţin serioşi sau care au probleme financiare. Am lucrat întâi cu un procesator de la care am recuperat abia în patru ani o datorie de peste un miliard de lei vechi. Un altul a intrat în insolvenţă şi are să-mi dea vreo 400 milioane de lei vechi, cu al treilea sunt în proces pentru recuperarea banilor… În ultima vreme lucrez cu Gordon Prod, dar tot nu obţin un preţ mulţumitor.

– Care ar fi preţul corect?

– Cred în continuare că laptele este prost plătit, la 0,80-1,35 lei/litru, în raport cu cheltuielile care se fac pentru obţinerea producţiei. Vă dau doar un exemplu: un kilogram de fân costă 70 de bani, unul de porumb – 1,20 lei. Sau să spun altfel: livrez, zilnic, peste 1.200 litri de lapte, iar lunar încasez în jur de 50.000 lei. Dar numai borhotul mă costă 10.000 lei/lună, curentul electric pentru sala de muls, tancul de răcire, apa caldă şi spaţiile de cazare vreo 3.000 lei, silozul mă duce la 70.000 lei/an, plus alte costuri de personal, iar cu medicamentele şi furajele pe care le produc abia dacă scot cheltuielile. Sunt, cum se spune, la limita supravieţuirii. Aduc bani de acasă. Mă întreabă uneori soţia ce fac cu banii de la fabrica de încălţăminte… Îi aduc la văcuţe, asta fac.

– Vorbeaţi despre cheltuieli cu furajele. Cât teren cultivaţi?

– Am 80 ha de teren arabil pentru culturi şi 100 ha de păşuni. Cultiv grâu, ovăz, orz şi plante pentru nutreţ. La mine nu se fac lucerna sau trifoiul, astfel că trebuie să combin alte nutreţuri şi cereale pentru a obţine mixul hrănitor, bogat în proteine, care să corespundă cerinţei de a obţine producţie bună de lapte de calitate şi un animal sănătos.

– Cât aţi investit în fermă?

– Nu mi-am permis să accesez fonduri europene poate că nici nu am vrut să fac datorii în plus. Partea de cofinanţare e greu de susţinut. Am realizat totul cu banii mei, fără să pretind că am făcut investiţii voluminoase. Am modernizat grajdurile, am investit în linii tehnologice pentru muls şi tancul de răcire, fiindcă a fost mai ieftin (36.000 de euro, în loc de 80.000 de euro, cât ar fi costat echipamentul complet pentru o sală de muls), am cumpărat utilaje şi tractoare agricole în etape, dar le-am luat din Germania, la mâna a doua, fiindcă nu mi-am permis să le cumpăr direct din fabrică. Totul e foarte scump, iar ce realizează agricultorul e prost plătit.

– Credeţi că se vor îndrepta lucrurile, că o afacere cu laptele are perspective?

– Sincer, nu cred. Când existau subvenţiile pe litrul de lapte aveai o garanţie. Dar din 2014 lucrurile se vor complica şi mai tare. Agricultura e foarte complicată şi costisitoare. Aşa, pe dinafară, da, e frumos să locuieşti la sat, să ai privelişti minunate, dar e dificil să susţii o mică afacere, cum sunt majoritatea în România. Dacă n-ar fi subvenţiile pe unitatea de suprafaţă mă tem că multe ferme zootehnice – şi nu numai – ar închide porţile. Eu unul menţin ferma fiindcă a devenit o provocare, o pasiune de care nu mă mai pot lipsi. Ce mă miră în schimb şi mă deranjează în acelaşi timp este că inginerii agricoli şi medicii veterinari nu mai sunt în producţie. Îi găseşti în birourile APIA, acolo unde de fapt ar trebui să fie mai mulţi economişti, vând seminţe şi erbicide, numai în producţie nu-s.

Maria BOGDAN