cemrom doloflor

Omul şi apa

Share Button

apaDoi factori-cheie sunt importanţi, şi anume maximizarea producţiei agricole şi tehnologiile aplicate. Nu consider că intervenţia specialiştilor nu este necesară, din contră, entuziasmul şi participarea la nivel local trebuie să fie încadrate de expertiza tehnică referitoare la gestionarea durabilă a apei, la tehnologiile de irigat, la sistemele de distribuirea apei, managementul bazinelor hidrografice şi alte subiecte de interes.

Asistenţa în materie de formare şi informare este indispensabilă în numeroase domenii, spre exemplu pentru definirea măsurilor de protecţie a ecosistemelor cu apă dulce sau pentru a permite comunităţii să nu intre în conflict cu alţi utilizatori ai acestei resurse limitate.

Reforme juridice sunt necesare în numeroase ţări pentru ameliorarea accesului la apă. Ele vor trebui să ia în calcul următoarele măsuri:

– repartizarea resurselor de apă între diferiţii utilizatori, în particular a celor din zonele rurale şi urbane;

– minimizarea conflictelor între cei care utilizează resursele de apă;

– încurajarea utilizării eficiente a apei;

– reglementarea utilizării apei uzate;

– crearea sau ameliorarea administrării eficace a drepturilor de apă, pentru administrarea sectorului de apă în general.

Datele din zonele unde s-a practicat „revoluţia verde“ din India, Bangladesh, Filipine şi Sri Lanka ne arată că micile exploataţii care au beneficiat de apă pentru irigaţii au:

– însămânţat suprafeţe mai mari de teren;

– practicat o mai mare intensitate a culturilor agricole;

– aplicat îngrăşăminte în dozele recomandate, prietenoase cu mediul;

– cultivat plante diverse, asigurându-se astfel un venit mai sigur;

– obţinut randamente mai mari pe cultură şi unitatea de suprafaţă.

Cercetările recente din Coasta de Fildeş şi America Latină au scos în evidenţă faptul că şi micile exploataţii pot fi competitive.

Revoluţia „albastră“ trebuie declanşată pentru ca fiecare să aibă o anumită responsabilitate în utilizarea şi administrarea apei dulci ca să ducă la maxim de producţie alimentarea şi la maxim de locuri de muncă menţinute în sector, raportat la volumul unitar de apă consumată. Aceasta trebuie să permită indivizilor şi comunităţilor să aleagă o cale de schimbare a „obiceiurilor“, să-şi asume responsabilităţile şi să fie conştienţi că alegerea lor va duce la modificarea radicală a utilizării apei în agricultură. În zonele secetoase, o gestionare incorectă a terenurilor poate duce la randamente sub o tonă/hectar.

Agricultura la scară mică poate fi productivă dacă irigaţiile permit surmontarea secetei care ameninţă culturile şi diminuează considerabil randamentele.

Şase factori decisivi care ameliorează eficacitatea irigaţiilor:

– reducerea pierderilor prin infiltrarea în canale şi o impermeabilizare incorectă a acestora;

– reducerea evaporaţiei;

– evitarea irigării în exces;

– lupta împotriva buruienilor;

– semănatul şi recoltatul în epocile optime;

– utilizarea unei cantităţi exacte de apă pentru a evita stresul vegetal.

Sistemul „picătură cu picătură“ care costă între 1.200 şi 2.500 USD/ha este, în general, costisitor pentru micile exploataţii. Se caută soluţii, în prezent, ca preţul să scadă la 250 USD/ha pentru ca sistemul să fie rentabil. Pentru ca sistemul de irigat să fie economic, doi factori sunt decisivi: materialele trebuie să fie simple şi acestea să fie uşor transportabile.

Drenarea terenurilor irigate are rol dublu: controlul şi reducerea salinităţii mai ales în zonele aride şi semiaride. Un drenaj adecvat permite diversificarea culturilor, intensivizarea acestora, utilizarea mai bună a inputurilor (sămânţa, îngrăşămintele şi mecanizarea).

Lipsa drenajului se manifestă pe cca 110 milioane de hectare irigate din zonele aride şi semiaride. Acumularea sărurilor, care provoacă pagube mari, se manifestă pe cca 30 milioane de hectare irigate. Astfel, drenarea terenurilor irigate este o urgenţă.

Drenarea are şi două inconveniente, şi anume: apa drenată este contaminată cu săruri, oligoelemente, sedimente şi resturi de inputuri agricole. Astfel, apa de drenaj trebuie evacuată de o manieră sigură; al doilea inconvenient este legat de faptul că un drenaj în zona din amonte angajează debite mai mari de apă în aval, ceea ce agravează riscul de inundaţii.

Un oraş cu 500.000 de locuitori care consumă 120 de litri/zi/persoană produce cca 48.000 m3 de apă uzată zilnic. Dacă această apă uzată poate fi tratată şi utilizată în cadrul unui plan de irigare strict reglementat poate asigura apa necesară unei suprafeţe de 3.500 hectare.

Apa uzată căreia i s-a aplicat un tratament clasic conţine în medie 50 mg de azot, 10 mg de fosfor şi 30 mg de potasiu la fiecare litru, iar aportul de fertilizare anual în situaţia utilizării unui volum de 5.000 m3/ha/an va fi de 250 kg de azot, 50 kg de fosfor şi 150 kg de potasiu. Acest lucru scoate în evidenţă faptul că necesarul de azot este asigurat şi o mare parte din fosforul şi potasiul necesar culturilor numai prin utilizarea apei uzate.

Un alt efect benefic este reprezentat de prezenţa micronutrienţilor şi a materiilor organice conţinute de apa uzată.

O astfel de utilizare este benefică şi pentru mediu pentru că cea mai mare parte a acestor nutrienţi sunt absorbiţi de plante şi ca atare nu contribuie la eutrofizarea râurilor şi crearea zonelor cu apă „moartă“ în regiunile de coastă.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Tags:,

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.