fbpx
reclama youtube lumeasatuluitv

Nu mai e mult… Agricultorii români, „spectatori“ în propria țară?

Share Button

tehnologii-moderne-agricultura„Lasă, domnule, să vină străinii să facă ceva cu țara asta că noi e limpede că nu suntem în stare?! Și în caz de ceva, oricum nu pleacă cu fabricile și pământurile în străinătate…“, se spunea, pe la colțuri, prin anii ’90. Cu fabricile ne-am lămurit – vândute ca fier vechi… Mai trist e faptul că, din anii ’90 până în prezent, peste 4 milioane de români au ajuns să emigreze. Adică suntem mai puțini cu 4 milioane…

Iar acum pe baricada „cuceririlor“ occidentale a rămas ultima redută – pământul patriei…

Numai că…

La ora actuală nu există un consens în ceea ce privește terenurile agricole deținute de străini în România. După cum se știe, România a liberalizat piața funciară la 1 ianuarie 2014, conform obligațiilor incluse în Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, ceea ce permite persoanelor fizice din UE să cumpere terenuri agricole în țară. Acest demers a modificat în fapt, regimul existent până la finele lui 2013, când doar persoanele juridice aveau acest drept. Un an mai târziu, în 2015, primele statistici – mai mult sau mai puțin oficiale – spuneau că aproximativ 40% din terenurile agricole au fost înstrăinate. Recent, la deschiderea oficială a ediției din acest an a IndAgra, președintele Klaus Johannis a ținut, în fața fermierilor, să atingă acest subiect: „O chestiune, de asemenea, de importanță extraordinar de mare pentru România, cine este proprietarul pământului din România? Cel puțin, în momentul de față, aflu, de exemplu, de la domnul ministru (Achim Irimescu, ministrul Agriculturii – n. red.) că proprietarii a 30% din terenul agricol sunt alții decât românii. Ei, pe mine personal această proporție, vă spun sincer, mă îngrijorează. Ce e de făcut? Eu cred că este nevoie de o abordare pragmatică, dar, în același timp, europeană. Suntem în Uniunea Europeană. Nu putem să ne închidem, nu putem să revenim la izolaționism. Dar nu ne oprește nimeni să facem o legislație care permite românilor să stabilească ce se întâmplă în România. Și această chestiune am discutat-o. Cred că un minim necesar este un drept de preemțiune pentru cei care reprezintă statul sau comunitatea. Iar, dacă nici statul, nici comunitatea nu este interesată de o anumită parcelă care se vinde, atunci sigur putem să ne gândim cum merge mai departe. Dar nu cred că se poate merge la infinit așa, pentru că ne trezim, cum foarte bine ați spus, că ne uităm la pământ și ne întrebăm al cui o fi, că al nostru nu mai e“, declara președintele la început de noiembrie.

30% sau 70%?

Numai că, un studiu al AGRO Intelligence – Sistem de Informații pe Securitate Alimentară (SISA) ne spune altceva… Dar mai întâi să vedem ce este SISA? „SISA este un Sistem de Informații pe Securitatea Agroalimentară care are ca obiectiv punerea la dispoziția beneficiarilor din sectorul agroalimentar de produse intelligence: scenarii de evoluție din sectorul agroalimentar, rapoarte periodice (săptămânale și lunare), alerte în timp util la crizele emergente sau probabile (avertizări timpurii), dar și rapoarte de specialitate emise de către experți din domeniile conexe securității agroalimentare“, se arată pe site-ul  SISA. Astfel, potrivit studiului SISA dat publicității în această vară, românii mai dețin în proprietate sau arendă puțin peste 30% din suprafața de teren arabil de aproximativ 8,3 milioane de hectare. Și asta în condițiile în care președintele a spus că „proprietarii a 30% din terenul agricol sunt alții decât românii“. Adică pe dos… Logic ar fi să dăm dreptare autorităților. „Neexistând cadastrarea terenurilor agricole din România și, implicit, imposibilitatea acordării titlurilor de proprietate, transferul terenurilor s-a realizat fără contracte notariale, din păcate, proporțiile dezastrului urmând să fie realizate cu precizie abia la finalizarea procesului de cadastrare, probabil după anul 2020. Această concluzie poate fi susținută și de monopolul investitorilor străini în lanțul agroalimentar, dacă ar fi să analizăm marii actori și rețeaua agrocomercială de la nivel național. Românii se află într-o situație de concurență neloială flagrantă la cumpărarea de terenuri raportat la cetățenii altor state prin prisma faptului că primesc o subvenție de câteva ori mai mică și se împrumută în condiții restrictive, cu dobânzi enorme. În schimb, străinii beneficiază de un sprijin consistent din partea statelor lor pentru cumpărarea de terenuri în România – dobânzi care tind spre zero la credite și un suport logistic eficient,“ se arată în studiul SISA. Iar motivul pentru care străinii cumpără terenuri în România este prețul. Astfel, prețul mediu de vânzare a unui hectar de teren pleacă de la 2.000 de euro și ajunge la 18.000 de euro. Și asta în condițiile în care în UE prețul unui hectar ajunge frecvent și la 50.000 de euro. În prezent, cele mai active trei zone ale țării, în funcție de numărul de dosare înregistrate cu oferte de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan, sunt Timiș, Vaslui și Arad. Iar străinii știu bine că în România prețul unui hectar de teren agricol pleacă de la 2.000 de euro și poate ajunge până la 18.000 de euro, în condițiile în care în țările UE același hectar poate depăși 30.000 de euro. Adevărata problemă e că, potrivit unor surse din piață, aproape 70% din terenurile vândute către firme străine ajung, în realitate, la fonduri de investiții, binecunoscute pentru capacitatea de care dau dovadă…  În acest sens, potrivit bazei de date Land Matrix – o inițiativă de monitorizare a tranzacțiilor cu terenuri, din 166.359 de hectare vândute în anul 2015, o suprafață de 136.959 ha era din România, iar restul din Bulgaria și Lituania. De fapt, este vorba de un fenomen intrat de curând în vizorul oficialilor UE – acapararea de terenuri la nivel mondial făcută tocmai de mari fonduri de investiții.

Hai cu land grabbingu…

De altfel, un raport al Parlamentului European ne arată în toată splendoarea amploarea pe care acapararea de terenuri (land grabbing) a luat-o în România. „În România nu există informații statistice oficiale cu privire la numărul străinilor care dețin terenuri agricole, dar, conform datelor din diferite surse, în prezent până la 10% din suprafețele agrare au ajuns în posesia unor investitori din afara UE, iar alte 20-30% sunt controlate de investitori din UE.

De exemplu, în județul Timiș se estimează că aproximativ 150.000 ha de teren agricol, aproape o treime din suprafața agricolă a județului, este cultivată de întreprinderi aflate în proprietatea unor cetățeni italieni. Cea mai mare parte a terenului cultivat se află, de asemenea, în proprietatea acestor întreprinderi străine. În România numărul tranzacțiilor cu terenuri și suprafața vândută au crescut de peste trei ori între 2005 și 2009“, se arată în document. De altfel, land grabbing-ul are loc în întreaga Uniune Europeană, dar și în țări din Africa, America Latină sau în state din fosta URSS – zone unde „jaful“ este la el acasă. Un studiu din anul 2015 numit „Amploarea fenomenului de acaparare a terenurilor agricole în UE“, realizat pentru Parlamentul European, detaliază întreaga inginerie a acaparării de terenuri. „În afară de stabilirea în Europa a unor întreprinderi mari, corporatiste, din domeniul agriculturii, cu implicarea unor capitaluri din întreaga lume, goana după teren a adus cu sine implicarea în achizițiile de terenuri agricole a unei noi clase de investitori financiari, neimplicați în mod tradițional în sectorul agricol, alcătuită din grupuri bancare, fonduri de investiții, traderi individuali și societăți cu capital privat. Acapararea de terenuri agricole în Europa implică și o nouă categorie de «brokeri de tranzacții funciare», alcătuită din speculanți și escroci care intermediază interesele companiilor și ale statelor în materie de terenuri“, potrivit raportului. Tot aici este tras și un adevărat semnal de alarmă. „În contextul unui nivel spectaculos al concentrării funciare și al elimi­nării rapide a micilor exploatații din Europa, acapararea de terenuri, prin controlarea și privatizarea resurselor naturale și/sau deposedarea de acestea, a contribuit în mod activ la deteriorarea în continuare a vitalității socioeconomice și ecologice a sectorului rural. (…) Apar astfel efecte concrete asupra securității alimentare, ocupării forței de muncă, bunăstării și biodiversității deoarece, odată cu dispariția și marginalizarea agriculturii la scară mică în Europa, sunt compromise și beneficiile multiple ale acestui tip de sistem agricol și de mod de viață.“

Ce e de făcut?

Persoanele fizice vor putea achiziționa terenuri agricole în limita a 150 de hectare, iar cele juridice până la cel mult 1.500 de hectare, după cum s-a convenit cu producătorii pe proiectul de lege privind vânzarea terenurilor agricole, a declarat recent ministrul Agriculturii, Achim Irimescu. „Proiectul de lege l-am discutat cu producătorii agricoli și am convenit să limităm pe persoană fizică la 150 de hectare, ar fi ca o fermă de familie să poată achiziționa și în domeniul producției cerealiere, iar pe persoană juridică am stabilit o măsură similară cu cea aplicată în Ungaria. Este vorba de 1.200 hectare; prin excepție se poate merge până la 1.500 de hectare achiziționate de societățile cu personalitate juridică. (…) Am introdus și o serie de cerințe, care sperăm să nu ne pună probleme la nivel european. Astfel, societățile comerciale respective trebuie să aibă domiciliul stabil în România, iar pentru asta trebuie să fii ori cetățean european, ori să ai naționalitate română. Deci și aici vor fi multe limitări. Pentru cetățenii din țările terțe rămâne varianta ca ei să obțină cetățenia română. De exemplu, cel mai mare producător agroalimentar de aici este de naționalitate arabă, dar este stabilit în România, iar ferma dânsului are 65.000 de hectare“, a declarat Irimescu la sesiunea online „De vorbă cu ministrul tău“, inițiativă a Ministerului pentru Consultare Publică și Dialog Civic care sprijină dialogul între demnitari și cetățeni. De asemenea, ministrul a anunțat că vor fi introduse în lege și alte condiții potrivit cărora aceia care cumpără teren să fi fost fermieri pe o perioadă de cel puțin 5 ani, iar 75% din veniturile firmei să provină din agricultură. „Toate aceste condiții vor stabili un alt regim de vânzare a terenurilor agricole din România“, a conchis Achim Irimescu.

Bogdan PANȚURU

Revista Agrobusiness nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 10-12

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.