cemrom doloflor

„Icoane vechi şi icoane nouă“

Share Button

Am asistat, așa cum a făcut o Românie întreagă, la gâlceva cu nuanțe tragicomice pe marginea problemelor legate de justiție. E clar că sunt două tabere: una care ține de interesele străinătății și alta care nici ea nu prea știe de cine (se) ține. Până acum, e clar că, după o „luptă“ dusă mai bine de 10 ani, prima „gașcă“ pare să… reziste. Ideea e că asemenea lupte intestine s-au dus pe plaiurile mioritice de când sunt plaiurile plaiuri. Numai numele stăpânului străin s-a schimbat. Că așa este ne dovedesc numeroase mărturii…

Mai jos voi reproduce un fragment dintr-un articol publicat de Mihai Eminescu în anul 1877 în ziarul Timpul și intitulat „Icoane vechi şi icoane nouă“. Așadar, citiți cu atenție.

„Deci, condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică. Dar aşa au făcut liberalii noştri. În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii, s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate. Numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială. Va să zică, înmulţindu-se trebuinţele, trebuiau înmulţite izvoarele producţiunii, şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articolele. Pe când naţia agricolă plăteşte atât transportul cât şi vama şi câştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeaşi vreme vamă, transport şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care nația agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. C-un cuvânt, naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufac­turieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare. Dovada cea mai bună pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlâcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătăţii. Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin şcoli profesionale. Căci profesiile lipsesc pentru că lipsesc condiţiile lor de existenţă. Evul Mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi Evul Mediu a ţinut până mai ieri-alaltăieri şi mulţi bătrâni vor fi ţinând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă… (…) Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovada că pe valea liberalismului mergem tocmai dimpotrivă. Căci statul are nevoie de clase puternice şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă, şi începuturile unei clase de mijloc. Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine.“

Un pic cam „identic“… Și un pic cam „zguduitor“… Ce e de făcut? Cam nimic pentru că, nu-i așa, apa trece, pietrele rămân… Iar „dușmanii“ trebuie iubiți neapărat…

Bogdan PANȚURU

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.