Elena Bulgaru, prima femeie din România care a pilotat un elicopter

elicopter-clasicElena Bulgaru, stabilită în Ploiești, după un pelerinaj de-o viață prin toată țara, este prima femeie pilot de elicopter din România și deținătoarea unui record absolut de înălțime, cu un aparat de zbor ușor. Luna trecută, la împlinirea venerabilei vârste de 84 de ani, temerara doamnă a văzduhului a fost sărbătorită de prietenii pensionari de-acasă și de alți icari români din aviația militară și civilă. Cu brațele încărcate de flori și diplome, cu o lacrimă furișată neștiut pe obraz, Elena Bulgaru a rătăcit o vreme cu noi printre amintiri, amintiri de viață și de moarte, fiindcă zeci de ani recordmena asta a făcut, a transportat sânge, medici și răniți, într-o luptă contracronometru pentru salvarea oamenilor.

Record de înălțime, recunoscut și omologat de Federația Aeronautică Internațională

În 1952, pentru că manifesta o reală înclinație și aptitudini speciale pentru o profesie nu foarte deschisă femeilor, a absolvit cursurile de instructor, fiind numită, în același an, instructor de zbor la Școala de pilotaj de la Râmnicu-Sărat, unde a format, într-un deceniu de activitate, 150 de piloți. În 1957, preocupată de performanță și perfecționare, se înscrie la probele pentru a dobândi normele de maestru. Urmează primul episod absolut remarcabil din cariera sa. Era 12 aprilie, orele 15.40, Aerodromul Stejnic-Ploiești. La manșa unui IAR 813 fabricat la Brașov, Elena Bulgaru (căsătorită Barac) s-a avântat spre cer. La 2.000 de metri, își amintește octogenara, iar episodul este povestit în revista „Aripile patriei“, vede pe culmile Vrancei nori lenticulari de undă lungă. Se îndreaptă spre ei. La un moment dat, manevra pare inutilă. Face un viraj, cu gând să revină la aerodrom: „La 4.700 m pământul a dispărut sub o masă de nori Cumulus în formare, care se adunau și fierbeau ca un cazan. Am continuat să urc deasupra lor, știind că dedesubt se stârnise iadul. La un moment dat îmi înghețaseră mâinile, mă dureau, simțeam că nu mai am oxigen și mă întrebam cât va mai rezista motorul.“

Aparatul a rezistat, iar bordul a înregistrat o cifră neatinsă până atunci de nimeni, 6.461 m, record național de înălțime, fără masca de oxigen, omologat de Federația Aeronautică Internațională. Ca aviator sportiv, a exersat saltul cu parașuta și a devenit expertă în zborul în formație de câte trei și șapte avioane cu motor. Din această perioadă păstrează în amintire un episod plin de umor. Zburase cu un avion de înaltă acrobație. Din cauza unei furtuni, a aterizat pe un aerodrom de rezervă. Nu putea să părăsească aparatul în câmp și totuși trebuia să anunțe aeroclubul despre ce i s-a întâmplat. A trecut prin zonă un bărbat călare și, uluit că vede un pilot femeie, s-a dus direct la… miliție!

17 ani de zbor, întru salvarea de vieți omenești

În anul 1960, la Strejnic se deschide o stație Aviasan. Elena Bulgaru cere să fie transferată în această echipă de elită (la acea vreme, România avea una dintre cele mai puternice flote sanitare din lume, cu un aparat la 145.000 de locuitori), unde activează până în 1976. Zboară mii de ore, de la un capăt la altul al țării, să salveze vieți. Transportă sânge, doctori, pacienți în stare gravă. Își amintește zeci de întâmplări, care mai de care mai dramatice, de la episoadele când strecura aparatul de zbor prin văi, ca să păcălească furtunile, la cursele contratimp pentru transportul flacoanelor de sânge, de la memorabilul tablou din fața Spitalului Ivești, cu zeci de halate albe așteptând aparatură și medicamente de primă urgență, la momentul când avionul a cedat și a reușit în ultimul timp să ducă aparatul la sol. Nu lipsesc clipele care au făcut-o să se amuze, când doctorii erau rezervați să urce lângă un pilot-femeie; de fiecare dat însă, la destinație, ei își cereau scuze pentru neîncre­dere. Data de 15 martie 1973 consemnează o nouă premieră absolută: Elena Bulgaru devine primul aviator-femeie care pilotează un elicopter, record menținut ani buni, până prin anii `80. De atunci, toate misiunile sanitare le desfășoară la comanda unor elicoptere Alouette. Una dintre cele mai grele a fost la un accident minier din Petrila; trebuia să aterizeze printre plute, la punct fix, să ia accidentatul și să se ridice din nou în aer aproape vertical, fără să-i provoace acestuia fie și o clătinare. Altădată, când transporta trei medici la o intervenție chirurgicală urgentă, a nimerit în Carpați, în mijlocul unei furtuni violente, și a trebuit să se strecoare printre stânci, aproape de ele, dar nu s-a lăsat până nu i-a dus pe doctori la destinație; știa că dincolo viața cuiva e-n primejdie…

La 84 ani de viață

În 1976, stația Aviasan de la Strejnic se desfiin­țează. Pilotul Elena Bulgaru trece fără nicio rezervă, până în 1981, când se pensionează, la aviația utilitară. În cei 30 de ani neîntrerupți de activitate, la manșa aparatelor de tip Zlin 381, Fleet, Fieseler-Storch, IAK 18, Aero 45, Super Aero, MR 2, IAR și elicopterul Alouette, a numărat aproape 11.000 de ore de zbor. Până să treacă în aviația civilă, a deținut gradul de colonel, activând în Divizia Ploiești, la punctul de comandă. După anul 2000, autoritățile încep să-i recunoască meritele, devenind cetățean de onoare al orașului Ploiești, distincție care întregește o vitrină de diplome. La împlinirea vârstei de 84 de ani, a primit de la Primăria Ploiești o diplomă de excelență, o diplomă aniversară din partea Asociației „Aero Show“ și o diplomă de merit acordată de Asociația Pensionarilor și Comitetul Pensionarilor Prahova. Instructorul pensionar de parașutism, Marin Alexandru, a promis că va propune ca Elena Bulgaru să primească Virtutea Aeronautică, Clasa II, în grad de cavaler.

Elenei Bulgaru i s-a aprins pasiunea pentru zbor la Tecuci, orașul natal (1931), unde tocmai se înființase Școala militară pentru pilotaj și antrenament, mutată, la începutul anilor `40, la Boboc-Buzău. În copilărie petrecea ore întregi cu ochii la cer, iar fericirea deplină o încerca atunci când un avion zbura suficient de jos astfel încât să vadă pilotul. Speranța de a urma cândva școala de pilotaj de lângă casă i-a fost năruită; după ce a izbucnit al Doilea Război Mondial, familii întregi din Moldova de Sud au fost dislocate în Banat, spre a limita numărul victimelor civile pe frontul de est. La Reșița, unde bănuia că va rămâne vremelnic, a zăbovit 17 ani, timp suficient de lung pentru a o îndepărta de visul său. A început să lucreze ca secretar-dactilograf la Comitetul de Cultură Fizică și Sport din localitate, când șansa i-a surâs din nou; în zona Câlnic s-a înființat, în 1949, o școală de aviație pentru avioane mici și planorism. S-a înscris la cursurile teoretice, primăvara următoare a început zborurile cu planorul, a obținut categoriile A și B, a plecat la Timișoara unde a brevetat C-ul și a primit atestat de pilot sportiv de planoare, pe urmă a mers la Alexandria și la Aerodromul Giulești-București, unde, în 1951, a fost atestată pentru zborul cu motor. Avea doar 20 de ani…

Maria BOGDAN

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RSS
Follow by Email