Economia, ca un vi(ru)s

Share

Se tot vorbește despre „Marea Resetare“ a societății omenești, a economiei, a modului în care vedem viața. Totul a început în luna mai a anului trecut la Forumul Economic Mondial (FEM), unde un grup neguvernamental care găzduiește conferința anuală de la Davos a anunțat o serie de evenimente și articole intitulate „Marea Resetare“, acestea fiind axate pe ideea reducerii inegalității după pandemia de COVID-19. Seria, despre care fondatorul și directorul FEM Klaus Schwab a scris și o carte cu același nume, este alcătuită din vorbe aparent goale care nu transmit decât vagul sentiment că după ce „Marea Resetare“ se va înfăptui „totul va fi bine“… Nimic concret… decât ideea generală că „lucururile trebuie să se schimbe“.

De altfel, de ani buni economiști, oameni politici, jurnaliști, ce mai, toată lumea și-a dat cu părerea pe tema unei alternative viabile la epoca postcapitalistă. Dar iarăși, nimic concret, sustenabil. Prin ce se caracterizează societatea capitalistă, pe scurt? Teoretic, piața liberă și concurența sunt pilonii de bază. Practic, cele două concepte există limitat cumva… De ce piață liberă sau concurentă poate fi vorba când, în fapt, piața este dictată de oligopoluri? Când măsurile guvernelor în ceea ce privește proprii cetățeni sunt dictate de interese economice în spatele cărora se află aceleași omnipotente companii? Cum se poate numi o societate în care lăcomia dictează „bunul“-mers al respectivei societăți? Se poate numi liberă o societate în care banul este măsura absolută a libertății? Se pare că da… Într-adevăr, până acum se spunea că în organismul economic mondial sistemul financiar, prin bani, este precum sângele într-un organism animal. Ei bine, acum organismul e bolnav. Ce se poate face? O resetare… E la mintea cocoșului. Uităm tot și o luăm de la zero. Logica e minunată pentru o mașinărie nicidecum pentru o societate alcătuită din oameni. Care, apropo, actualul sistem nici nu-i mai numește „oameni“, ci consumatori, contribuabili, lucrători, orice, numai oameni nu…

Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR. Un economist de marcă. Într-un articol recent acesta arată că „în aceste zile, precum și în cele ce vor urma, se va da o luptă imensă pentru a proiecta statul și instrumentele sale coercitive ca singura soluție de dorit. Se va da o luptă aprigă pentru a convinge populația că există o mare alegere în fața sa: pe de o parte, să aleagă un stat care este implicat în domeniile-cheie, acolo unde se furnizează medicamente, pentru a începe cu ceea ce este astăzi cel mai important, energie, locuință, bunuri de primă necesitate. Pe de altă parte, să aleagă mai mult liberalism, cu consecința unor sincope în situații critice. În legătură cu acest din urmă aspect va apărea din ce în ce mai des ideea că modul de viață capitalist este nesigur și este de vină pentru nenorocirile de genul prezentei pandemii. (…) Nu capitalismul și democrația liberală favorizează astfel de nenorociri, ci raționalismul constructivist, care este natural socialismului, dar care a infectat și capitalismul, mai ales prin erodarea liberalismului.

Când vrem să analizăm și să înțelegem procesele sociale, ideea că omul nu poate cunoaște circumstanțele care acompaniază deciziile sale ar trebui să ghideze permanent gândirea noastră. Trebuie să înțelegem că același principiu se aplică și grupurilor de oameni, inclusiv partidelor politice, guvernelor, parlamentelor etc. Acest principiu al cunoașterii limitate a circumstanțelor particulare ar trebui să fie permanent treaz în mintea noastră, pentru a împiedica transformarea unor probleme sau a ceea ce este larg perceput ca probleme în motive extraordinare pentru noi inginerii sociale. Socialismul constituie un exemplu de inginerie socială care nu a adus nimic bun. Nu a putut aduce nimic bun pentru că nu putea să inoveze. Iar inovația a dispărut în socialism pentru că în locul concurenței a fost introdus planul centralizat, conceput de un grup de oameni care credeau că pot avea cunoașterea tuturor circumstanțelor particulare în care acționează indivizii, ceea ce este imposibil“. Ce să înțelegem de aici? Păi ce se vede cu ochiul liber de zeci de ani, mai ales în marile democrații occidentale (cu mici excepții). Și anume că cele mai bune și mai sigure afaceri pe care anumite companii pot să le facă sunt cele derulate cu statul, de oriunde ar fi el. Cu tot ce decurge de aici în plan economic, dar și… politic. Iar în toată această ecuație credeți că îi pasă cuiva de oameni?

Bogdan PANȚURU