Earth Policy Institute: Producţia de peşte de crescătorie a depăşit-o pe cea de carne de vită

Pentru prima dată în istorie, în 2011, producţia de peşte de crescătorie a depăşit-o pe cea de carne de vită. Decalajul s-a mărit un an mai târziu, când producţia provenită din acvacultură a atins un nivel record de 66 milioane de tone, comparativ cu 63 milioane de tone, cea de vită. 2013 va fi însă primul an în care cantitatea de peşte provenit din acvacultură va fi mai mare decât cea capturată, potrivit unui raport realizat de Earth Policy Institute.

Contextul global

Cererea mondială de proteine s-a majorat de cinci ori comparativ cu a doua jumătate a secolului XX, omenirea punând o presiune tot mai mare asupra pajiştilor şi oceanelor. Producţia anuală de carne de vită s-a mărit de la 19 milioane de tone în 1959 la peste 50 milioane de tone în anii ’80. În aceeaşi perioadă, volumul de peşte capturat s-a majorat de la 17 milioane de tone la 90 milioane de tone. Începând cu anii ’80, creşterea producţiei de carne de vită a încetinit, iar cantităţile de peşte capturat nu au mai crescut spectaculos.

Trebuie remarcat faptul că sistemul natural nu poate să producă mai mult, în condiţiile în care pajiştile sunt suprapopulate, iar o mare parte din crescătoriile de peşte şi-au atins limitele de producţie. Lipsa vegetaţiei duce la degradarea solului şi poate determina apariţia unor furtuni de nisip şi praf. Supraexploatarea crescătoriilor are efecte vizibile, iar modelul de pescuit arată că este nevoie de eforturi mult mai mari pentru a prinde aceeaşi cantitate de peşte comparativ cu acum câţiva ani. Bărcile folosesc mai mult combustibil, iar în acelaşi timp trebuie lansate în ape mai adânci. Pescarii scot peşte tot mai mic, ceea ce înseamnă că rezervele sunt tot mai puţine. Istoric vorbind, gustul oamenilor în ceea ce priveşte proteinele animale a depins de locul unde trăiau. În ţările cu pajişti extensive, cum ar fi SUA, Brazilia, Argentina sau Australia, populaţia s-a orien­tat spre erbivore. De-a lungul coastelor insulelor, cum e cazul Japoniei, peştele era o sursă esenţială de proteine. În prezent, nu se poate vorbi de o extindere a păşunilor sau a mărilor, iar cererea de hrană tot mai mare, pe fondul creşterii populaţiei, nu poate fi acoperită decât prin dezvol­tarea unor ferme de îngrăşare la vite sau prin crearea de crescătorii la peşte.

Input-urile, la mare preţ

În timp ce apele deschise și pajiștile se pot susţine singure, dacă sunt gestionate cu atenţie, creșterea peștilor și animalelor în sistem organizat presupune o serie de input-uri. Au fost introduse în producţia de proteine a lanțurilor alimentare cerealele și soia. Bovinele consumă 7 livre de cereale (US pound = 0,454 kg) sau mai mult pentru a produce o livră de carne de vită suplimentar. Este de două ori mai mult comparativ cu raţia de cereale a porcilor sau de trei ori mai mult raportat la păsările de curte.

Peștii sunt mult mai eficienţi, având de obicei mai puțin de 2 livre de hrană pentru a adăuga o altă jumătate de kilogram de greutate. Carnea de porc și de pasăre sunt formele cele mai consumate de proteine animale la nivel mondial, dar producția de pește de crescătorie se măreşte cel mai rapid. Ratele medii anuale de creștere în ultimii cinci ani au reflectat eficiența relativă a metodelor de hrănire, astfel producția mondială de pește de crescătorie s-a mărit cu aproape 6% pe an, cea de carne de pasăre de curte cu 4%, iar cea de carne de porc și de vită cu 1,7%.

În timp ce preţurile la cereale şi soia au atins niveluri istorice în ultimii ani, şi costurile de producţie pentru carne s-au mărit, mai ales că în hrana animalelor se folosesc cereale. Acesta este unul dintre motivele care au făcut să se mărească numărul crescătoriilor de peşte şi să scadă cel al fermelor de vaci. În SUA, unde consumul de carne a început să scadă din 2004 din cauza urmării unor diete, consumul mediu de carne de vită pe cap de locuitor s-a redus cu peste 13%, iar cel de carne de pasăre cu 5%, faţă de 2% la peşte.

Dincolo de considerentele de ordin economic, problemele de sănătate și de mediu i-au determinat pe mulți oameni din țările industrializate să reducă consumul de carne de vită. Între timp, peștii sunt consideraţi ca fiind o alternativă sănătoasă. Dietele cu carne roșie au fost asociate cu un risc mai mare de boli de inimă şi cancer de colon, printre alte boli. În acelaşi timp, producția de carne de vită a atras o reputație negativă ca urmare şi a producţiei mari de carbon și a distrugerii habitatului, în special în Brazilia amazoniană. De asemenea, utilizarea în exces a îngrășămintelor cu azot pentru producţia de cereale are efecte adverse. Acestea se scurg în râuri și fluvii, iar uneori curg în apele de coastă unde apar „zone moarte“, fără oxigen, unde peștii nu pot supraviețui.

Acvacultură de milenii

Deşi limitările sistemelor naturale s-au extins de puţină vreme la scară globală, practica de acvacultură datează de milenii. China, care acoperă 62% din producţia de peşte de crescătorie din lume, a susţinut creşterea mai multor tipuri de crap care se hrănesc cu diferite plante şi organisme cum ar fi fitoplancton, zooplancton, iarbă sau detritus şi care constituie împreună un miniecosistem. În prezent, crapul şi speciile din aceeaşi categorie stau la baza acvaculturii în China, asigurând aproape jumătate din livrările pe piaţa externă, în timp ce scoicile şi stridiile reprezintă o treime. Crapul, somnul, dar şi alte specii sunt crescute în plantaţiile de orez, contribuind la fertilizarea culturilor. Fenomenul este întâlnit şi în Indonezia, Thailanda şi Egipt. Alţi producători de top în acvacultură sunt India, Vietnam şi Bangladesh.

Din păcate, nu toată lumea procedează aşa. Unele din crescătorii, care au şi câştigat repede în popularitate, sunt specializate în creşterea somonului şi a creveţilor, specii carnivore hrănite cu făină de peşte sau ulei de peşte provenite de la peşte capturat. Stocurile de peşte capturat (hamsii, heringi sau sardine) reprezintă circa o treime din capturile de peşte oceanic, o cantitate foarte mare, care pune în pericol supravieţuirea acestor specii. Crescătoriile de peşte încearcă să reducă cantităţile de făină şi ulei de peşte din hrană, dar din cauza cererii foarte mari de peşte acest gen de crescătorii se extinde foarte repede. Norvegia, cel mai mare producător mondial de somon, a ajuns în prezent să importe cea mai mare cantitate de ulei de peşte, iar China, cel mai mare producător de creveţi, achiziţionează circa 30% din făina de peşte produsă la nivel mondial. Aşa cum fermele de vite s-au deplasat spre pădurile tropicale bogate, la fel şi crescătoriile de peşte s-au mutat spre pădurile de mangrove, care oferă un habitat bun pentru creşterea peştilor, dar protejează şi coastele în timpul furtunilor.

La nivel mondial, acvacultura este responsabilă pentru mai mult de jumătate din pierderile de mangrove în favoarea fermelor de creveţi. În Filipine, aproape două treimi din suprafeţele de mangrove (circa 100.000 ha) au dispărut, apărând în schimb crescătorii de creveţi în ultimii 40 de ani. O altă problemă legată de creşterea intensivă a animalelor sau a peştilor este legată nu atât de ceea ce se foloseşte din mediul înconjurător, ci de ceea ce ajunge aici de la aceste crescătorii. La o fermă de mici dimensiuni, deşeurile animale pot fi folosite pentru a fertiliza culturile. În cazul marilor complexe, deşeurile pot deveni un pasiv. De altfel, folosirea în exces a antibioticelor şi a substan­ţelor pentru distrugerea paraziţilor poate duce la apariţia unor bacterii rezistente la toate aceste substanţe, periculoase atât pentru om cât şi pentru animale. În SUA, 80% din antibioticele folosite în agricultură sunt utilizate nu atât pentru tratarea animalelor bolnave, ci pentru creşterea în greutate.

În prezent, consumul de carne de vită pe an de 20 de livre este puţin probabil să revină la 24 de livre, cât era în 1970. În ceea ce priveşte consumul de peşte pe cap de locuitor, acesta este de 42 de livre, faţă de 25 livre în 1970 şi continuă să crească. Este clar că rezervele oceanelor sunt limitate, cea mai la îndemână fiind acvacultura pentru susţinerea consumului. Or, cum populaţia mondială este de 7 miliarde de oameni, creşterea anuală fiind de 80 milioane de persoane, nu avem cum să nu ne îngrijorăm de limitele naturii. Trebuie însă regândite practicile de producţie, fie că este vorba de animale sau de peşte, cu respectarea normelor de mediu. Cea mai importantă ar fi reducerea cererii din partea populaţiei, mai ales că sunt şi persoane care au început deja să mănânce mai puţin carne, lapte, ouă sau peşte.

Ioana GUŢE