Dosar agricol

În 1935, în România se cultivau 15 plante industriale, dintre care cânepa ocupa 45.000 ha, inul – 25.000 ha, cicoarea – 12.000 ha, ricinul – 1.400 ha, bumbacul – 2.190 ha, feniculul – 500 ha. Aceste culturi au atins apogeul în primii ani după al Doilea Război Mondial, când suprafaţa cultivată cu plante textile a depăşit 900.000 ha.

Am cultivat cândva şi bumbac

În anul 1953, România cultiva 89.000 ha de bumbac, aria geografică de răspândire extinzându-se până în nord-estul ţării. Au fost ani când randamentele obţinute depăşeau 1.000 kg/ha. Cultura avea să fie restrânsă drastic imediat după colectivizare, pentru ca după 1990 să dispară definitiv de pe ogoarele patriei. Acest declin se explică prin invazia străină de bumbac şi ţesături din bumbac foarte ieftine.

Cânepa, planta noastră tradiţională

Cânepa a fost planta care s-a extins cel mai mult la începutul anilor ’50, când a ocupat suprafaţa record de 68.000 ha, de pe care s-a obţinut o producţie totală de 201.000 tone.

În mod paradoxal, ea a fost scoasă din cultură tocmai în anii în care a atins randamente de aproape 4.500 kg/ha, adică dublu faţă de perioada de maximă expansiune, când era socotită cea mai profitabilă cultură. Ar mai fi de adăugat că, în anii ’30, randamentele la hectar depăşeau 5.500 kg. În anul de referinţă 2009, în România se cultivau aproximativ 200 ha, dar producţia principală, fuiorul, cedează tot mai mult în favoarea seminţei. Se spune că ea ar avea proprietăţi alimentare şi medicinale miraculoase. Dacă se vor adeveri prezicerile producătorilor de aditivi alimentari, atunci este foarte posibil să asistăm la un nou boom economic al cânepei.

În ultimii 10-15 ani, în România cânepa a devenit o plantă profitabilă, cum s-ar spune, suprafaţa cultivată fiind de ordinul câtorva sute de hectare.

Unde sunt orezăriile de altădată?

Aclimatizarea orezului în România a început în anii ’30, dar despre orezării adevărate se poate vorbi abia de la începutul anilor ’50, când suprafaţa cultivată depăşea 20.000 hectare.

În 1986, cu o producţie totală de 152.000 tone, eram deja prima putere a Europei în materie de orez. Tot ce s-a clădit timp de patru decenii avea să se năruie imediat după 1990, când orezăriile au fost asanate, iar România s-a transformat într-una dintre cele mai mari importatoare de orez din Europa.

Această decizie aberantă avea să-i coste mult pe producători, dar mai ales pe consumatori, care plătesc astăzi între 3 şi 8 lei pe kilogramul de orez. Asta în condiţiile în care noile tehnologii permit obţinerea unor randamente de peste 4.000 kg/ha. Adică chiar mai mult decât media producţiilor de grâu la nivelul ţării. Desigur, cheltuielile sunt incomparabil mai mari, dar nu atât de ridicate încât să explice diferenţa enormă de preţ dintre orez şi grâul pentru panificaţie.

Îmbucurător este faptul că în ultimii ani s-au reîntors italienii şi s-au înhămat din nou la treabă. Ei au venit cu ultimele tehnologii şi soiuri, reuşind să organizeze câteva orezării care le vor depăşi pe cele vechi din toate punctele de vedere.

Dana MĂCRIŞ