Despre roșiile românești și altfel decât în programe guvernamentale

Zi frumoasă de primăvară. De fapt, una dintre puținele zile de primăvară din acest an. Mă bucur de soare, pe o bancă din curtea unui distribuitor de produse fitofarmaceutice. O femeie între două vârste intră în curte, însoțită de soțul ei. Bărbatul se duce în magazin, după treburi. Femeia se așază și ea pe bancă. Volubilă, cu drag de muncă și viață. Și, din vorbă în vorbă, îmi spune povestea ei. O poveste în care mulți dintre cititorii noștri se vor regăsi…

„Programele europene sunt mană cerească pentru noi, ăștia mici!“

Împreună cu soțul lucrează o fermă de 26 de hectare, dintre care 20 ha le aparțin. La început, lucrurile au mers bine și frumos. Au accesat fonduri europene nerambursabile, 40.000 de euro, cu care și-au cumpărat utilaje. „A fost excelent. Altfel nu aveam de unde să luăm bani pentru utilaje. Astfel de programe sunt mană cerească pentru noi, ăștia mici“, consideră fermiera. Nu i s-a părut complicat să acceseze fondurile, pentru că „dacă vrei să reușești, atunci trebuie să te lupți; într-adevăr, e multă birocrație, au fost foarte multe hârtii, foarte multe hârtiuțe, dar în rest e OK, n-am niciun fel de nemulțumire“, mai adaugă ea.

Acum ar dori să mai aplice și pentru alte proiecte, dar deocamdată GAL- ul din zonă nu a primit încă ghidul pentru solicitanți. Se aude că în zilele următoare se va afișa pe site, dar deocamdată nu s-a întâmplat nimic. „Să vedem care sunt condițiile și să încercăm să luăm și noi un tractor și pluguri. Acum avem unul mai vechi, U 150, dar piesele de schimb sunt tot mai greu de găsit. Pe lângă asta, puterea e mică, viteza de lucru e și ea mică, or astăzi contează să câștigi timp, inclusiv datorită vitezei mari de lucru.“

„Îmi place câmpul, îmi place agricultura!“

Culturile pe care le are sunt diverse: porumb, floarea-soarelui, grâu și, pentru prima oară, pepeni. Pe lângă cele șase hectare de pepeni, a mai cultivat și unul cu ceapă. „Cel mai rău ne încurcă piața de desfacere. Aici e problema“, spune.

„Altfel îmi place câmpul, îmi place agricultura și lucrez din tot sufletul. Nici nu vreau să fac altceva. Am lucrat într-o fermă, dar acum îmi place și îmi doresc să lucrez pentru mine. Tot pentru legumicultură aș opta, dar ne încurcă foarte mult condițiile care sunt puse de către minister. De exemplu, în ceea ce privește roșiile: când eram elevă, mergeam la practică cu școala. Mama lucra la grădină. Se încărcau TIR-uri întregi cu roșii pentru pastă, pentru procesare, în general. De ce acum minis­terul îmi impune mie ca fermier să contractez cu o firmă procesatoare minimum 20 de tone de roșii, dar procesatorului nu îi impune să ia materie primă din România minimum 50% și să importe diferența? De ce numai mie, care dau cu sapa de m-au găsit nemții? Aș pune și șase hectare de roșii, cu sămânță românească, pentru că am condiții, am tot ce trebuie ca să pot cultiva orice legume!“

Terenul pe care îl are este amenajat, în parte cu sistem de irigații „cu picătura“. „Am două fântâni forate pentru irigații, am făcut un sistem ca lumea. Am vrut să facem treabă, nu să ne jucăm!“ Asta cu toate că are și greutăți: „Copilul e student la Medicină și vă dați seama că implică multe cheltuieli. Am zis că, dom´ne, să fie pentru el!“

Aventuri pe la supermarket-uri

Abrupt, revine la problema desfacerii producției: „Statul nu ne ajută în niciun fel. Singura problemă asta este. M-am dus în Kaufland și am luat adresele tuturor firmelor care produceau pastă de tomate, zacuscă și alte preparate din legume. Am sunat la toți. Unul dintre procesatori mi-a spus: «E mai ieftină pasta de roșii din China decât roșia dumitale.» Ș-atunci, de ce tu, Statule, tu, Ministrule, nu dai și tu nicio lege să-i ajuți și pe proștii ăștia care muncesc, să aibă și ei cui să dea. Impune-i lui, procesatorului: «Vrei să mai stai pe piața românească? Ia, măi nene, 50% din materia primă din România»“.

Îmi mai povestește și alte aventuri de la întâlnirile cu reprezentanții marilor rețele. „La Lidl știți cum a fost? Mi-au zis că trebuie să îmi plătesc eu om care să strângă marfa care se deteriorează în rafturi, să strângă ambalajele și el să îmi plătească numai după ce s-a vândut. Eu, în schimb, trebuie să am marfa la un preț de raft. Dar dacă tu mi-o ții în spate, unde nu seduce nici cucul, iar în față pui numai pe alese, sigur că se depreciază. Și nu poți să faci marfă toată calibrată. Dacă vrei marfă de calitate, atunci trebuie să bagi tratamente, îngrășăminte, ca la carte. Dar și roșia care este mai mică e la fel de bună, de gustoasă. De ce să n-o mănânce cucoana de la București?“

Ridichiile ce au luat calea Dunării

Și pentru că tot a pornit să-și deșerte tolba, îmi mai istorisește: „Am avut ridichi. Am 1.500 mp de solarii în curte. În primăvară am avut ridichi, salată și ceapă verde. Tot locul a fost îngrășat cu bălegar de vacă. Ridichiile mele s-au făcut cât prunele. Cele care se găseau în piață, la comercianți, erau cât merele. De ce pe ale mele nu le-am putut vinde? Cine educă consumatorul nostru să înțeleagă că astea erau naturale, iar alea erau umflate cu te miri ce? Ia să-mi spuneți!“ Mă simt de-a dreptul încuiat de logica fără cusur și de întrebările pertinente, dar cărora cei care ar trebui nu le-au dat încă răspuns. Tot doamna mă scoate din impas, continuându-și istorisirea: „Am avut ridichi și în câmp. Am avut o suprafață destul de mare. Știți unde le-am dus? În Dunăre! O mașină de ridichi. Gândiți-vă cât am cheltuit cu spălatul, legatul, ca să le facem ca la carte… Cumpărătorii le-au preferat pe cele mari. Întreb din nou: de ce marfa românească, care e cea mai gustoasă, nu are căutare? Ce vină avem noi că muncim? Nu-și merită românul soarta?“ Apoi îmi explică de ce a făcut lucrurile așa cum le-a făcut și nu altfel: „Eu am vrut să fac ridichiile astea din gunoi de grajd, din respect pentru consumatori. Am zis să fac un lucru curat, poate chiar să-mi atrag niște clienți. Și? Cine mă caută? Nu mă caută nimeni!“

Și abia acum ne dăm seama că nici măcar nu ne-am prezentat, ci am stat de vorbă ca doi drumeți pe calea unei tranziții care nu se mai sfârșește. Fără patimă, fără încrâncenare, cu un soi de umor amar, care maschează o lehamite ce parcă nici nu mai vrea să iasă. Căci încă n-am aflat dacă oamenii potrivesc vremurile sau vremurile îi croiesc pe oameni.

Astfel a sunat o discuție fără nicio pregătire, fără niciun alt scop decât acela de a ne petrece vremea cu doamna Cornelia Tirichiță, fermieră din Sărățeni, județul Ialomița.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Agrobusiness nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 22-23