Cum răspundem schimbărilor climatice?
A fost creată o Comisie Internațională, prezidată de Pascal Lamy, pentru a studia măsurile care permit viabilitatea într-o lume supraîncălzită, dar se pare că vom vorbi mai ales despre captarea carbonului sau geo-inginerie.
Pentru a apăra clima trebuie să ieșim din ideile primite de la politicieni. Trebuie să apărăm, printre altele, energia nucleară, căci cine susține că ne vom descurca fără ea face o mare gafă.
Dar trebuie să așteptăm ultimul capitol al cărții „Hai să intrăm în rezistență“ pentru ca problema luptei împotriva efectelor schimbărilor climatice să fie abordată rapid și chiar și aceste linii cad pe imperativul neutralității carbonului în 2050.
A ajunge la „zero net“, precum pământul făgăduit, o situație extrem de dorită desigur, este fără îndoială imposibil de atins chiar și prin a-i dedica sume nebunești de bani care neapărat vor lipsi în altă parte, în special în ceea ce privește viabilitatea. În fața societăților noastre, în noile condiții create de încălzirea globală, în cele din urmă pragmatismul va prevala, nu există nicio îndoială, dar cu mijloace limitate.
Interesele politico-industriale uriașe se află în spatele a ceea ce sunt prezentate ca instrumente de decarbonizare, în special energiile electrice intermitente (eoliene și solare) și tehnicile de stocare, prezentate drept complemente esențiale ale acestora. Astfel, hidrogenul a devenit o nouă sursă, bogat înzestrată, în ciuda unei risipe înspăimântătoare de energie când se ia în considerare, de exemplu: performanța lanțului „power to power“ [electricitate (electroliza) => electricitate (pile de combustie)], unde abia un sfert din pariul inițial este recuperat.
Pentru sursele regenerabile intermitente (eoliene și solare), care sunt extrem de intensive în capital, mai ales în ceea ce privește eficiența lor, autoritățile publice garantează o rentabilitate confortabilă prin prevederi favorabile acordate producției lor: acces prioritar la rețea, remunerare în afara pieței sau cu clauze etc.
Nu există nicio îndoială că, atunci când nevoia de a ne proteja mai bine de căldură și secetă se va simți mai mult (această nevoie este deja vitală în anumite regiuni ale lumii), politicile aferente și procesiunea lor de prevederi practice (arhitecturale, agricole, tehnologice, echipamente colective, planificare regională, management al apei și râurilor, inclusiv prin anticiparea izbucnirilor lor cele mai devastatoare etc.) vor crește în intensitate.
Apropo, să punem pariu că aceiași oportuniști care dezvoltă în prezent tehnologii, care sunt în mare măsură ineficiente, pentru a contracara încălzirea globală la sursă vor fi în prima linie pentru a ne propune și soluțiile. Doar, de fapt, deplasarea intereselor lor i-ar putea determina să abandoneze această afacere profitabilă și, din nou, vom avea evident o nouă ilustrare a unui „în același timp“. Este cazul să o spunem, ar trebui totuși să fim mai vigilenți.
Această protecție împotriva efectelor încălzirii globale, toate relative însă, va necesita totuși eforturi enorme pe termen lung și cu resurse (fizice și financiare) inevitabil limitate. Aceste eforturi vor concura cu cele angajate până acum ad libitum în luptă împotriva surselor de încălzire globală. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât site-urile deschise în această nișă își vor arăta și mai mult limitele, chiar și contraproductivitatea. Astfel, atunci când o inevitabilă intermitență electrică (eoliană și solară) este compensată de surse de carbon, în special gazele, înlocuite rapid de cărbune în caz de penurie, așa cum demonstrează crunt perioada îndelungată tulbure în care tocmai am intrat.
Dar suntem într-un picior în problema protecției deoarece sumele pe care asigurătorii trebuie să le aloce pentru a despăgubi părțile contractante (fermieri, industriași, comunități, persoane etc.) care sunt victime ale schimbărilor climatice: îngheț, secetă, grindină, inundații, furtuni etc. au devenit amețitoare. Este timpul să ne gândim la profilaxie!
Nu este de mirare că primele contramăsuri imaginate sau deja implementate împotriva efectelor încălzirii globale sunt contestate cu argumente care trebuie, evident, luate în considerare, dacă căutăm sincer un consens și menținerea eficienței maxime a măsurilor.
O dezbatere ideologică se declanșează cu privire la utilizarea aerului condiționat în oraș, lipsa acestuia ar contribui la dezvoltarea insulelor de căldură, penalizându-i pe cei care nu pot avea aparate de aer condiționat. Ce-i drept, utilizarea actuală a aerului condiționat este discutabilă, nivelul de temperatură setat fiind adesea mult prea scăzut, mai ales în zonele comerciale sau chiar în birouri.
Dar critica la adresa aerului condiționat se referă în principal la electricitatea suplimentară consumată pe care o implică, subliniată de susținătorii sobrietății energetice chiar și în Franța, unde mixul este în mare măsură lipsit de poluarea cu carbon datorită energiei nucleare ai cărei electroni nu sunt considerați „murdari“ de către ecologiști, ceea ce i-ar descalifica desigur.
Dacă nu se ține cont de avantajele oferite, judecate astăzi drept confort, ele vor deveni rapid esențiale prin prisma cineticii schimbărilor climatice, fiind doar o chestiune de timp. Se vorbește, pe bună dreptate, de această dată, de scurgeri necontrolate de agenți frigorifici, care sunt eficienți în creșterea efectului de seră.
Pe lângă aerul condiționat adaptat și neanarhic, viabilitatea urbană în ceea ce privește valurile de căldură va necesita reducerea suprafețelor asfaltate, rezervoare reale de căldura și, mai ales, plantarea masivă de copaci, „umbrele“ eficiente care creează și protejează insulele de respirație. Din nou, este o schimbare necesară de paradigmă, costurile suportate vor fi foarte substanțiale printre altele, va fi necesară regândirea în mare măsură a mobilității urbane, iar plantațiile au nevoie de apă, resursă naturală din ce în ce mai rară.
La fel, se dezbate și crearea de „bazine“ destinate irigării culturilor; profităm de abundență pentru a ne aproviziona…, existând critici vehemente pe motiv că aceste acumulări se vor face în detrimentul apelor subterane, adevărate râuri de sprijin în momentul debitelor scăzute ale apelor de suprafață. Această întrebare se adresează și culturilor care urmează să fie semănate în zone în care apa lipsește sau apare neregulat.
Izolarea clădirilor este consensuală, din moment ce este ambidextră: reducând consumul de energie și protejând spațiul de locuit de cald și frig, dar implementarea ei consumă din abundență materiale și energie.
Împădurirea masivă pare să atingă un consens captând CO2, generând oxigen, dar mai presus de toate, creând „umbrele“ eficiente.
Reîmpădurirea este zădărnicită de utilizarea biomasei, o sursă ecologică incontestabilă, dar totuși discutabilă atât pentru scopul său, cât și pentru implementarea sa. Apropo, ne dăm seama oare cu adevărat de „forma slabă“ de a produce energie electrică din lemn? Privind cifrele, ne apucă amețeala!
Întâlnim din ce în ce mai des cuvântul „adaptare“ în remarcile tehnice sau politice legate de subiect, dar schimbarea nu este încă în mintea oamenilor și, după cum s-a spus deja, problema încălzirii globale rămâne cel mai des văzută ca unul dintre mijloacele adecvate pentru a o contracara la sursă.
Multiplicarea parcurilor solare și eoliene, clar vizibilă, liniștește deoarece reprezinta răspunsul nostru la încălzirea globală. Aceste măsuri au devenit totemurile uriașe ale capacității noastre de răspuns la schimbările climatice. Argumentul este folosit fără reținere de către promotorii lor și, deoarece sarcina este imensă, schimbările îngrijorătoare de temperatură și seceta atestă acest lucru. Așa că avem întotdeauna nevoie de mai mult, fără să căutăm vreodată și din motive întemeiate să măsuram eficacitatea unor astfel de politici, care sunt incredibil de costisitoare, într-o societate care trebuie să facă alegeri.
Desigur, parcurile eoliene off-shore sunt mai eficiente în producerea de energie electrică datorită adevăratelor „turnuri Eiffel cu lame“, dar funcționarea lor este intermitentă, ceea ce este mai puțin cunoscut, iar adaptarea rețelei electrice la astfel de șocuri este îngreunată. În același timp, prețurile panourilor solare au scăzut considerabil, dar costul racordării surselor și pagubele produse de șanțurile kilometrice care trebuie săpate în câmpuri și pădure pentru a se alătura unei rețele, care, de altfel, nu a fost nici proiectată, nici dimensionată face să ne regândim politicile publice. În ceea ce privește nevoile de cupru sau aluminiu, acestea sunt disproporționate, în sens literal, de altfel, întrucât puterea de tranzit care standardizează instalația, deci secțiunea conductorilor, este o valoare de vârf, atinsă foarte sporadic.
Este de remarcat și îndoielnic faptul că opoziția față de câmpurile solare, dar mai ales față de parcurile eoliene este, în primul rând, în raport cu distrugerea peisajelor, dar rareori pune la îndoială meritele fundamentale ale acestor alegeri, gata de altfel să le considere „un rău necesar“, dar cu condiția să nu fie instalate „în curțile celor care aleg“.
Mai mult, dorind să trecem prea repede la „noua lume“, s-au creat imediat dependențe, toate bateriile (și componentele acestora) fiind produse în Asia (China, Japonia, Coreea), țări care și-au asigurat producția, resursele necesare, fiind aproape imposibil să schimbi situația, chiar și pe termen mediu.
La o altă scară, România este echipată aproape exclusiv cu panouri solare chinezești, iar turbinele eoliene instalate sunt tehnologii europene, chiar dacă începem să asamblăm elementele componente la noi nu este decât o consolare amară, lipsită de realism.
Frugalitatea energetică, practicată fără discernământ, se poate dovedi a fi contraproductivă și abia începem să realizăm că implementarea unor contramăsuri eficiente împotriva efectelor încălzirii globale va fi consumatoare de energie și că va fi mai întâi necesar să ne asigurăm că aceste nevoi noi sunt acoperite de energii fără carbon, „pentru a nu adăuga război războiului“, așa cum ar fi spus regretatul președinte Mitterrand înainte de a deplânge aceste consumuri suplimentare.
Abordarea noastră societală a încălzirii globale, care pare să se accelereze, conform modelelor, constituie un arhetip de judecată greșită pe care generațiile următoare l-ar putea reproșa cu tărie factorilor de decizie actuali, fiind o formă de inacțiune climatică într-un sens mult mai concret, de data aceasta.
Formatate într-o gândire de dreapta ideologică, nedorind să considere ineficiența prevederilor puse în aplicare și stăruind în a le privi drept măsuri robuste, oare societățile noastre extrem de dezorganizate nu vor fi găsite nepregătite în mare parte mâine, când pericolul devine realitate? Un răspuns de dat de către decidenții politici și așteptat de societatea civilă.
Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU