Comerţul cu produse agricole

Introducerea agriculturii în cadrul general de negocieri multilaterale din 1994 a constituit un punct de cotitură pentru activităţile de comerţ cu produse agricole. Acordul agricol din Runda Uruguay (AARU), semnat la Marrakech în 1994, reglementează, în prezent, comerţul cu produse agricole.

În urma acordului au rezultat trei tipuri de angajamente. În materie de acces la piaţă, acordul a pus capăt dispozitivelor de protecţie existente pe pieţele interne şi le-a transformat în taxe vamale consolidate. În materie de subvenţii la exportul produselor agricole, acestea au fost limitate. În materie de susţinere internă, au fost reduse subvenţiile care creau distorsiuni pe pieţele internaţionale.

Ţările dezvoltate s-au angajat să reducă, în perioada 1995-2001, cu 37% nivelul taxelor vamale şi cu 20% nivelul subvenţiilor naţionale, cele care creau distorsiuni pe pieţele mondiale.

Pentru a răspunde exigenţelor din acord, Uniunea Europeană şi-a remaniat profund Politica Agricolă, începând cu anul 1992, alte modificări fiind făcute în 1999 si 2003. A fost diminuat numărul preţurilor garantate odată cu reducerea ajutoarelor de susţinere a pieţei. În acelaşi timp, au fost iniţiate ajutoarele directe pentru producători pe unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal, care au avut un efect distorsionist mai mic. Ajutoarele directe anterioare au fost înlocuite cu ajutoare decuplate, independente de alegerea tipului de producţie de către agricultor.

În contextul reformelor PAC ale UE, a fost pus în aplicare programul „Fair Act“ în SUA, în două etape, 1996 şi 2002, apoi „Farm Security and Rural Investment Act“ care conţineau prevederile acordului semnat. UE şi SUA continuă să fie cele două entităţi cu numărul cel mai mare de exploataţii agricole din lume şi se „bat“ pentru primul loc în ceea ce priveşte exportul de produse agricole. Ele sunt în competiţie directă cu alte state dezvoltate cu vocaţie de exportatori, printre care amintim: Canada, Noua Zeelandă, Australia.

Brazilia, în top

Dintre statele în curs de dezvoltare, Brazilia este ţara care are cel mai mic cost de producţie al mărfurilor agricole, ceea ce a dus la progrese remarcabile la export. Brazilia ocupă procente importante din pieţele internaţionale în ceea ce priveşte: zahărul, soia, bumbacul şi ameninţă poziţiile ocupate de europeni, în special de Franţa, pe pieţele tradiţionale ale acesteia.

India a devenit exportator net, însă nu este decât un jucător marginal în comerţul agricol internaţional. China, importatoare netă, beneficiază de unele avantaje pentru anumite produse, cum sunt: carnea de porc, de pasăre, fructele şi legumele.

La polul opus statele mai sărace, precum cele din Africa, văd cum participarea lor în comerţul mondial se diminuează, iar marginalizarea acestora este în creştere. Negocierile agricole, începute în 2001, în cadrul ciclului Doha, au avut drept principal scop dezvoltarea.

Progrese importante au fost realizate odată cu acordul cadru din august 2004, precum şi odată cu declaraţia miniştrilor de la Hong Kong din 2005: accesul privilegiat la piaţă al celor mai sărace state, eliminarea taxelor vamale şi introducerea de cote pentru un număr mai mare de produse, dispariţia subvenţiilor la export până în anul 2013.

Reducerea taxelor vamale

Negocierile au fost suspendate în iulie 2006, deoarece nu au fost găsite cele mai bune soluţii pentru diminuarea taxelor vamale şi a subvenţiilor agricole. Diferite simulări au fost realizate, cu ajutorul modelelor de echilibru general şi comerţ internaţional, de către organizaţiile internaţionale, de instituţiile de cercetare.

Aceste scenarii cuprind, în general, reducerea taxelor vamale, dar acordă o atenţie sporită şi solicită o flexibilitate mai mare în cazul taxelor aferente produselor considerate „sensibile“, reducerea nivelului ajutoarelor interne care distorsionează piaţa şi eliminarea subvenţiilor la export până în anul 2013. În urma acestor scenarii, UE şi într-o măsură mai mică SUA sunt câştigătoare, ţinând cont de creşterea importurilor (dacă vor deveni importatoare!) şi de scăderea preţului de care beneficiază consumatorii.

Cei mai mari beneficiari ai acordului sunt însă ţările cu potenţial agricol mare, cum sunt Brazilia şi Argentina. În schimb, statele din zona Caraibelor şi Africa subsahariană pot pierde, prin acest acord, accesul preferenţial la pieţele europene şi americane.

Pe viitor, nu rămâne decât să se găsească un acord, fără costuri politice majore, care să favorizeze diferitele zone ale lumii şi să aducă ceva câştiguri şi pentru statele cele mai sărace.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU