Absorbţia fondurilor europene
Riscuri şi vulnerabilităţi: Cine te ajută gratis?
Prin adoptarea bugetului UE la 8 februarie anul curent, avem dimensiunea concretă a resurselor fnanciare şi orientările dezvoltării celor 27 de state membre în perioada 2014-2020.
Dincolo de satisfacţiile sau nemulţumirile deja manifestate şi care probabil vor continua, România a obţinut cu 18% mai mult faţă de perioada 2007-2013, care a reprezentat şi primul exerciţiu în calitate de membru cu drepturi depline. Cu toate acestea, se impune o analiză a mecanismelor, procedurilor şi instrumentelor folosite pentru punerea în practică a politicilor comune de dezvoltare a spaţiului european şi a României.
Cu un buget anual la dispoziţie de 1% din PIB-ul celor „27“, suntem convinşi că UE şi-a făcut calcule temeinice când a hotărât ca o parte din impozitele, taxele şi contribuţiile „cetăţenilor europeni“ să fie atribuite „gratuit“ – nerambursabil – statelor membre, inclusiv celor integrate mai târziu, printre care şi România.
Însă, într-o economie de piaţă nu „bagi“ bani într-o afacere dacă nu ai un profit. Din păcate, nimeni nu a căutat să „dezlege“ mecanismul acestui „ajutor“, impropriu denumit nerambursabil.
În primul rând, caracterul nerambursabil este de moment, dacă avem în vedere că România va primi în medie, statistic, în perioada 2014-2020, circa 5,5 mld. euro anual, cu posibilitatea de a-i deconta până în 2023, la care se adaugă, parţial sau total, în anul 2014, sumele restante din perioada 2007-2013 şi va contribui, în continuare, la bugetul UE cu 1% din PIB, respectiv circa 1,0 mld. euro pe an, deşi până în prezent nu am reuşit să atragem fonduri nici la nivelul contribuţiei achitate.
În al doilea rând, au avut loc mutaţii substanţiale în destinaţia ajutoarelor UE, menite a susţine producţia agricolă în defavoarea dezvoltării rurale, care a menţinut şi va menţine decalajul existent între ţările fondatoare UE şi România. Se ridică însă întrebarea: unde se regăseşte eficienţa şi profitul realizat de performanţele înregistrate în domeniul agriculturii comparativ cu explozia preţurilor produselor agricole de 200-300 euro/tona de grâu faţă de o ţintă de 103,1 euro şi menţinerea preţului la zahăr în jurul a 600 euro/tona faţă de ţinta de 300-350 euro/tona avute în vedere la fundamentarea reformelor accelerate ale PAC începute din 1992? Pe de altă parte, o bună parte a ajutoarelor obţinute de România în perioada 2007-2013 au fost destinate „consumului“, chiar dacă au fost sau sunt destinate pregătirii şi reconversiei profesionale, dezvoltării infrastructurii rurale, dotării cu tehnică agricolă şi de procesare a produselor agricole şi nu numai.
Matricea standard de finanţare a proiectelor
Pentru a pătrunde pe piaţa europeană, produsele româneşti, pe lângă respectarea standardelor de calitate, trebuie să se înscrie în parametrii de competitivitate privind preţurile condiţionate de randamentele şi productivitatea muncii din ţările fondatoare ale Uniunii Europene, cu excepţia Angliei.
Utilizarea sumelor primite de la UE, pe lângă eligibilitatea proiectelor (investiţiei), impune organizarea achiziţiilor prin licitaţie publică, la care au dreptul de participare firme din toate ţările membre UE, aspect care nu este de condamnat, dar în România nu mai dispunem de o industrie proprie competitivă. La aceasta se adaugă executarea proiectului şi apoi decontarea cheltuielilor eligibile, fapt care reclamă fonduri proprii sau împrumutate de la instituţiile financiare şi implicit costuri suplimentare cu dobânzile şi comisioanele, cu studiile de fezabilitate etc.
Din cauza căderii, după 1989, a „industriei grele cu pivotul său, destinat construcţiei de maşini şi utilaje“, sub nivelul de performanţă al celor din ţările UE dezvoltate, modernizarea economiei româneşti s-a realizat, se realizează şi se va realiza cu echipamente din import. Acest lucru generează efecte negative pe termen lung asupra balanţei de plăţi a României, chiar dacă, pentru moment, datoria publică este sub cea admisă de Tratatul de la Maastricht, de 60% din PIB. Astfel, pe termen scurt, România este apărată de nivelul datoriei suverane, însă nu trebuie ignorate situaţiile (aparent rezolvate) din Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania sau Italia. Nivelul datoriei de 60% din PIB şi al unui deficit acceptat al bugetului de stat de 3% anual oferă un respiro maxim pentru 20 de ani, lucru care s-a şi întâmplat, dar la care UE nu a avut pregătit şi nu a dat încă un răspuns durabil, iar măsurile de austeritate sunt asumate ca o greşeală. Fără a adânci analiza, constatăm că ţările cu probleme ale datoriei suverane, dincolo de abuzurile instituţiilor financiare apărate de „secretul bancar“, au avut la baza dezvoltării, în principal, infrastructura şi turismul, filosofie promovată şi susţinută şi la noi. Criza financiară, devenită şi economică, precum şi a datoriilor suverane demonstrează că proiectele puse în aplicare s-au „întins mai mult decât le acoperea plapuma“. Ce s-ar întâmpla dacă toţi locuitorii de la ţară vor dezvolta turismul rural? De aceea cele 39 de miliarde euro trebuie bine chibzuite.
Circuitul formării şi utilizării fondurilor de la Uniunea Europeană
Schema standard de utilizare a ajutorului UE se poate reprezenta grafic (2) astfel:
– 100%, din care:
– 25% din bugetul UE
– 25% din bugetul naţional
– 50% beneficiar
Conform schemei, cele 39 mld. euro nerambursabile, ce urmează să le primim de la UE în perioada 2014-2020, necesită alte 117 mld. euro (37 mild. euro de la bugetul naţional provenite din taxe şi impozite şi 78 mild. euro de la beneficiari, atât fonduri proprii, cât şi împrumuturi).
Pe de altă parte, România contribuie anual la bugetul UE cu circa 1 mld. de euro pe an (1% din PIB), la acesta adăugându-se şi alte contribuţii, precum cele 20 mil. euro anual către OCM în cazul zahărului, cotizaţiile asociaţiilor profesionale şi interprofesionale etc.
În condiţiile asigurării input-urilor din import, Comisia Europeană, cu o contribuţie de 25%, constituită din contribuţia ţărilor membre, atrage 75% din resursele financiare interne ale României, generând dezechilibre ale deficitului de cont curent şi creşteri ale necesarului de fonduri proprii din taxe şi impozite şi/sau de credite bancare pentru beneficiarii de fonduri de la bugetul de stat şi bugetul UE. În condiţiile capitalului bancar românesc nesemnificativ, deţinut şi gestionat de CEC BANK şi EXIMBANK, s-au contractat producţia industrială autohtonă şi piaţa forţei de muncă internă, concomitent cu stimularea activităţilor industriale şi tehnologice în ţările de origine ale input-urilor.
La noi se pune accent pe „nişele“ de export, ca înainte de 1989, când aveam întreprinderi de producţie şi export, dar nu aveam ce să mâncăm. Acum avem produse în „galantare“, dar din ce în ce mai greu accesibile, şi o datorie totală de aproape 100 mild. euro, deşi „datoria suverană“ a statului (39%) se încadrează în parametrii impuşi de criteriile de la Maastricht. De ce s-o fi numind „datorie suverană“? Cine, când şi cum vom construi întreprinderi specializate pentru „export“ de produse româneşti pentru piaţa internă, pentru români?
În concluzie, condiţia pentru eficientizarea utilizării fondurilor UE este ca valoarea importurilor de input-uri să fie mai mică sau egală cu sumele primite de la UE.
Cine dă, a priori, mintea românului cea de pe urmă?
Dr. ec. Mircea TOMA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013