Viitorul agriculturii europene va fi digital sau nu va fi deloc

Share

În urmă cu mai puțin de o lună, portalul de știri paneuropean Euractiv anunța, citând un raport al Coceral (Asociația producătorilor și comercianților de cereale și plante oleaginoase din Europa), că bătrânul continent riscă să devină în următorii ani un importator net de cereale din cauza politicilor de mediu ale UE.

Ar fi pentru prima dată în istorie când Europa, pe timp de pace, ar ajunge dependentă de importurile alimentare din exterior, caz întâlnit doar pe parcursul celor două conflagrații mondiale. Situația pare cu atât mai tragică cu cât culturile vizate (grâu, orz, ovăz, etc) sunt cele care definesc prin tradiție bătrânul continent încă de la apariția agriculturii.

Pentru cei de la Cocereal prognozele sunt sumbre: reducerea de la 128 milioane de tone de grâu la mai puțin de 109 milioane de tone producție anuală până în 2030 și dependența majoră de importurile de rapiță pe segmentul oleaginoaselor, efectul final fiind o destabilizarea a piețelor agricole. Cauza acestor probleme a fost și ea identificată: obiectivele nerealiste din strategia „de la fermă la furculiță“ și măsurile exagerate în ceea ce privește standardele de mediu. Însă este oare această tranziție ecologică atât de dură pe cât se prevede? Ar putea exista soluții care să ajute fermierii? Îngrijorările fermierilor sunt puternic susținute de practica de zi cu zi din agricultură. Pekka Pesonen, secretarul general al Copa-Cogega, a arătat în ultimele luni, în mai multe ocazii, că, fără o susținere adecvată, viitorul agriculturii europene va fi unul caracterizat de comasarea terenurilor și dispariția multor comunități rurale, de importuri masive nu doar în alimentația umană ci și în zootehnie, de producții fluctuante și de fermieri care se vor confrunta cu falimentul; o imagine complet opusă a idealului de fermă ecologică de familie pe care îl visează o parte a opiniei publice și unii decidenți. Deși pesimist, este un scenariu foarte plauzibil, experiența trecutului, avută în cazul culturilor de soia, arătând că a durat aproape 2 decenii până când tehnologiile de cultivare au permis realizarea unor producții rentabile fără OMG-uri. În tot acest timp, soia aproape că a dispărut din câmpurile europene, iar în lipsa ei au fost importate cantități uriașe de furaje produse chiar din ce era interzis – soia modificată genetic. De ce am crede că nu se va repeta același lucru și acum, cu majoritatea culturilor agricole europene?

Există totuși și o speranță, un scenariu optimist poate la fel de plauzibil ca primul, cel al unei agriculturi europene puternic tehnologizate, capabilă să mențină sau chiar să crească producția respectând standarde de mediu foarte înalte. Însă, pentru a se întâmpla acest lucru este necesar un transfer important de tehnologie, în special la nivel de inteligență artificială, robotică și digitalizare, către agricultură; sau, cum spunea Pekka Pesonen, „să li se ofere soluții fermierilor și nu doar reglementări“. Or, la acest capitol autoritățile europene nu par a fi învățat nimic din lecția trecutului.

Actualele politici agricole europene, indiferent de numele pe care îl poartă, lasă mare parte din responsabilitate și din costuri pe spatele fermierilor, de la care se așteaptă cumva imposibilul: să modernizeze agricultura cu mâinile și buzunarele goale. Mai mult de atât, domeniul cel mai important pentru transferul de tehnologie, cercetarea agronomică este în continuare subfinanțat; unele state, precum Franța, reduc cu aproape 50% finanțarea publică alocată laboratoarelor de cercetare.

Poate că ar fi cazul ca decidenții politici europeni să înțeleagă că visul ecologist pe care îl propun se poate transforma oricând în coșmar și că, parafrazându-l pe Malraux, dacă ne dorim acele standarde de mediu înalte atunci viitorul agriculturii europene va fi unul digital sau nu va fi deloc.

Daniel PLĂIAȘU