Viile şi vinurile pe Terra
Oricât am vrea să ne asumăm întâietatea, se pare că nu suntem cei mai vechi cultivatori de viţă-de-vie ai Terrei. Această plantă miraculoasă a ajuns în spaţiul Carpato-Dunărean mult înainte de domnia lui Burebista, înspăimântat la un moment dat de extinderea ei. Dovezi clare ale cultivării viţei-de-vie apar de pe vremea traco-geţilor, în urmă cu peste 2.500 de nai. De atunci şi până acum, viticultura pe aceste meleaguri a parcurs perioade ciclice, situate între exaltare şi zbucium.
De la legendă la realitate
Fapt este că multe dintre legendele legate de vinurile româneşti din preajma curţilor domneşti sau a celor imperiale din vecinătatea noastră se adeveresc. Inclusiv faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi plătit plecarea trupelor sovietice cu multe budane de vin umplute mai ales în vestita cramă a Lechinţei.
Până mai ieri, se zicea despre România că era a şaptea sau a zecea putere viticolă a lumii. Datele statistice actuale nu confirmă însă menţinerea acestei poziţii. Anul 1982 reprezintă unul de referinţă pentru viticultura modernă a României. Atunci realizam o producţie totală de struguri de peste 2 milioane tone, din care 1,4 milioane tone proveneau din podgoriile ce deţineau vii nobile, cum s-ar spune.
În perioada respectivă, producţia de struguri din viile hibride însuma 633.000 tone, pentru ca în 1989 să scadă la 220.000 tone. Întreaga producţie de struguri hibrizi era localizată în gospodăriile populaţiei şi era destinată în exclusivitate consumului familial. Ar mai fi de precizat că pe vremea comuniştilor s-au efectuat plantaţii noi, în masiv, pe o suprafaţă totală de 76.000 hectare.
Suntem o ţară de „hibrizi“
Timp de 10 ani după Revoluţie, în România au fost replantate doar vii hibride, astfel încât suprafaţa acestora avea să o depăşească pe cea existentă în anii 1948-1958. Ce-i drept, suntem încă o forţă viticolă în Europa, dar pierdem poziţie după poziţie în topul mondial al viticultorilor. În Comunitatea Europeană, liderul absolut este Franţa, urmată la diferite trepte de Italia, Spania, Portugalia, Germania. Până şi grecii par că sunt înaintea noastră. Din urmă vin însă puternic viticultorii din aşa-zisa Lumea Nouă, situaţi mai ales în Emisfera Sudică. Între Europa şi acestea se află Africa de Sud, care pare a copia modelul european în ceea ce priveşte calitatea plantaţiilor şi a vinurilor.
Şansa stă în capitalul privat
Ce facem noi, românii, pentru a rezista în faţa valului noilor state viticole? Cu sprijinul Comunităţii Europene am început să implementăm un program naţional de reabilitare a plantaţiilor cu vii nobile, la capătul căruia vom realiza o nouă structură a plantaţiilor. Cele mai mari speranţe vin însă din partea capitalului privat, care în unele zone a schimbat faţa viticulturii. Până mai ieri, companiile străine investeau în tehnologiile de vinificaţie.
Rezultatul se poate vedea pe rafturile acelor supermarketuri care au oferit viticultorilor ocazia să-şi etaleze noua gamă de produse. Lanţul de magazine Real reprezintă în acest sens un model de promovare a vinurilor de calitate. Vorbind de promovare, un cuvânt de laudă se cuvine adresat organizatorilor de concursuri de vinuri zonali, naţionali şi internaţionali. Până acum cinci ani exista credinţa că piaţa vinului din România va fi dominată de 5-6 mari producători. Era vorba de societăţile viticole Murfatlar, Vincon Vrancea, Cotnari, Jidvei, Vinia Iaşi, Cramele Recaş şi Cramele Prahova.
De 3-4 ani încoace a apărut altă categorie de companii, care caută să se impună prin vinuri rare, de lux. Este vorba de vinurile de la Pietroasele, Tohani, precum şi ale firmelor Carl Reh, Serve şi Vinarte, iar mai nou cele obţinute pe fosta plantaţie regală Segarcea, precum şi pe cele din Mehedinţi sau Vâlcea, aflate sub management străin.
Dana MĂCRIŞ
