Scenariul prăbuşirii zootehniei

La drept vorbind, nu este vorba de un scenariu, ci de o realitate care în graiul sec al statisticii demonstrează că zootehnia românească de astăzi s-a întors în timp la nivelul de dezvoltare a anilor ’30. Asta după ce, timp de aproape 30 de ani, în acea atât de blamată epocă comunistă ea a reuşit să parcurgă o evoluţie ce o conducea spre apogeul existenţei sale. „Cu paie, apă şi bătaie“, ca să ne exprimăm în graiul neoreformatorilor de astăzi, în anii de referinţă 1985-1987 în România se creşteau de trei ori mai multe bovine şi de patru ori mai multe porcine decât în 2009. Efectivele de ovine erau foarte aproape să atingă limita suportabilităţii spaţiului pastoral, calculată la 20 milioane de capete.

Cum statistica operează cu date şi cifre fără grai, ne rezumăm doar la a face precizarea că România este singura ţară a Uniunii Europene care raportează un recul zootehnic ce îi pune în joc securitatea alimentară a populaţiei.

Pentru argumentare, vom opera cu date statistice certe, lăsând la latitudinea fiecăruia dintre dvs. să trageţi concluziile pe care le socotiţi de bună-credinţă.

Cabalinele, între două măceluri

Primul a fost de ordin obiectiv şi s-a manifestat în perioada războiului. Al doilea a fost unul premeditat şi fără nicio judecată economică: adică cel impus de comisarii sovietici.

În perioada interbelică, în România se creşteau aproximativ 1,5 milioane cabaline, dintre care 1 milion în Vechiul Regat. Cei mai mulţi crescători erau cei din judeţul Ialomiţa – 102.000, Ilfov – 84.000 şi Giurgiu – 54.000. La vremea respectivă existau aproximativ 60.000 armăsari, crescuţi în special pe lângă zootehniile primăriilor comunale.

Perioada următoare, 1935-1960, nu a suferit modificări semnificative privind efectivele de cabaline, la nivelul ţării. Acestea s-au produs însă începând cu anul 1965, când, în urma celui mai mare carnagiu din istoria acestei specii, numărul cailor a scăzut la 690 mii capete. De atunci şi până acum, adică timp de aproape o jumătate de secol, numărul acestora a crescut doar cu mai puţin de 100 mii capete. Trebuie făcută totuşi precizarea că suntem în faţa singurei specii care a cunoscut o evoluţie în anii ce au urmat de la căderea sistemului comunist.

Bovinele şi ovinele

La finele anului 1935, bovinele însumau 3,6 milioane capete, dintre care 1 milion boi, 2 milioane vaci de lapte sau sterile, 950.000 viţei şi 27.000 tauri. Perioada de vârf în creşterea bovinelor s-a realizat în preajma anului 1987, când efectivele de taurine au atins 7.225 mii capete.

Pe plaiurile mioritice, ovinele nu mai au preţ. Vestiţii oieri ai Europei, dintre Prut şi Tisa, creşteau în 1935 aproximativ 9 milioane de oi, dintre care 6,5 milioane se aflau în Vechiul Regat, iar 2,7 milioane în Transilvania.

În mod paradoxal, cei mai mari crescători se aflau în judeţele din sudul ţării: Constanţa – 410.000, respectiv în Dolj – 370.000 capete, Ialomiţa – 372.000, Teleorman – 328.000, Buzău – 308.000.

Oierii de prin părţile Sibiului creşteau doar 98.000 capete, în timp ce turmele maramureşenilor numărau doar 87.000 capete. Secuii creşteau la un loc doar 210.000 capete.

Din datele statistice ale vremurilor, constatăm un punct maxim al evoluţiei numărului de ovine, respectiv în anul 1987, cu un efectiv de 18.762 mii capete. Anii de după Revoluţie au înregistrat scăderi, crescătorii de ovine având astăzi în grijă aproximativ 10.000 mii capete, cu preponderenţă în zona de centru a ţării – în jur de 1.800 mii capete. La nivelul anului 1995, regiunea Nord-Est înregistra cel mai mare număr de ovine la nivelul ţării, respectiv 1.995 mii capete, comparativ cu 1.020 mii din Sud-Vest, regiunea cea mai slab populată.

Porcinele, între datele statistice şi realitate

În dimensionarea acestei specii trebuie făcută precizarea că statistica operează cu date la finele anului, adică la 31 decembrie. Or, se ştie că în preajma sărbătorilor de iarnă are loc marea campanie de sacrificare, mai ales în cadrul gospodăriilor populaţiei. Dar să vedem ce spun datele statistice.

Cu cele 2,3 milioane capete, statistica anului 1935 ne plasează printre ultimii crescători de porci ai Europei. Este vorba, în special, de materialul biologic pentru prăsilă, dacă avem în vedere că numărul scroafelor şi vierilor depăşea 600.000 capete.

O primă observaţie ar fi numărul foarte mic de porci crescuţi pe teritoriul Dobrogei, doar 77.000 capete, sau al Vasluiului de astăzi, cu mai puţin de 45.000 capete. Ar mai fi de spus că renumiţii producătorii de cârnaţi sau jambon din Transilvania creşteau la un loc doar 970.000 de porci, cu aproape 400.000 capete mai puţin decât cei din Vechiul Regat.

Efectivele de porcine au înregistrat creşteri însemnate, atingând punctul maxim în 1987, cu 14.711 mii capete.

Statistica anului 2008 situează zona de sud a ţării pe primul loc în creşterea porcinelor, cu 1.045 mii capete, urmată de sud-est, cu 8.647 mii. La nivel de judeţ, printre cele mai importante înregistrări s-au numărat: Brăila – 273.762, Bihor – 241.397, Argeş – 233.420, Gorj – 225.160, Arad – 231.956 capete.

Dana MĂCRIŞ