fbpx
reclama youtube lumeasatuluitv

Scenariul falimentării producţiei de zahăr

Share Button

Da! Este foarte probabil ca ai noştri guvernanţi să le ofere supuşilor în această toamnă ultima raţie de zahăr românesc. Ajunşi în pragul disperării economice, cultivatorii susţin că renunţă definitiv la această cultură. Iar dacă ei nu vor produce, vor capitula şi puţinele fabrici de zahăr aflate în funcţiune.

Care este motivaţia?

În primul rând, batjocura de care au parte aceşti oameni din partea guvernanţilor şi nu numai. Se pare că sforile ar fi trase de marile companii transnaţionale care au acaparat piaţa zahărului în Uniunea Europeană. Cu sprijinul lor (ne)dezinteresat, foarte curând România va rămâne până şi fără licenţa intercomunitară care îi permitea importul de zahăr brut fără taxă vamală.

La un deficit total de peste 400.000 tone zahăr rafinat, României i s-a acordat în 2010 o licenţă de import de numai 80.000 tone. Restul putem să-l cumpărăm de pe piaţa liberă extracomunitară. Adică din ţările mari producătoare, unde nu mai avem cum să pătrundem fără aprobarea şi şpaga pretinsă de „mafia albă“. Dacă am încerca să-i înfruntăm, nu am face decât să ne falimentăm cu propria mână. A importa astăzi zahăr brut pe această filieră ar însemna să ridicăm la 7 lei preţul kilogramului de zahăr la consumator, ceea ce este de neînchipuit.

Aşa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să închidem fabricile şi să importăm zahăr rafinat. De unde?

Exact din ţările comunitare, care fie produc excedentar, fie prin intervenţiile „catolice“ la Înalta Poartă a Bruxelles-ului au un regim preferenţial la obţinerea licenţelor pentru importul de zahăr brut extracomunitar. Adică exact de acolo de unde aduceam şi noi până în 2009, când beneficiam de o clauză specială din partea Uniunii Europene.

Cântul de pe urmă al Lebedei

Întristată de durerea celor mulţi, Lebăda şi-a mutat cuibul şi cântul în lanurile cultivatorilor de zahăr. Ea presimte dezastrul dezrădăcinării şi a început să cânte prohodul dinaintea înhumării. S-ar putea să se întâmple încă din primăvară.

Mihai Dimitriu, directorul executiv al Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă din România, încearcă temerea că fermierii români vor renunţa definitiv la această cultură. Asta după ce străbunii şi părinţii lor au reuşit să-şi asigure subzistenţa timp de 130 ani pe seama acestei culturi. În anii ‘30, ei cultivau deja peste 25.000 ha, aprovizionând la capacitate maximă cele 13 fabrici de zahăr existente pe teritoriul României. Perioada lor de glorie avea să fie atinsă în anii ‘70-’80, când cultura a fost extinsă la 250.000 ha, iar producţia totală de sfeclă la 6,9 milioane tone. A fost o perioadă de muncă extrem de grea, dar în acele vremuri cele 33 de fabrici asigurau în totalitate consumul intern, ţintuit şi astăzi la 500.000 tone zahăr rafinat pe an.

După 1990, în marea lor majoritate aceste fabrici se dezvăluie privirii ca nişte relicve industriale atât de stranii, încât nu pot fi folosite nici ca obiecte de muzeu. Astăzi se mai află în funcţiune doar 8 fabrici, dintre care trei mai procesează zahăr din sfeclă. Cota lor de producţie pentru 2010 este fixată la 105.000 tone zahăr alb şi există şanse reale ca ea să fie depăşită datorită recoltelor bune prognozate de cultivatori. Este puţin totuşi, în comparaţie cu cererea pieţei. Dacă până mai ieri evoluţiile de pe piaţa cultivatorilor erau mai mult decât încurajatoare, astăzi avem în faţă colapsul.

Facilităţi legale

1. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 1009:

Sprijin din fonduri europene, conform H.G. 1211/2009

– 71,12 euro/ha – plata unică pe suprafaţă;
– 186,76 euro/ha (142,12 = 44,64), plăţi naţionale complementare decuplate de producţie;
– 165,89 euro/ha – plata separată pentru zahăr.
Total = 423,77 euro/ha
423,77 x 4,218 (cursul euro) = 1788,309 lei

2. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 2010 (estimat):

Sprijin din fonduri europene
– 83,17 euro/ha – plata unică pe suprafaţă (FEGA);
– 189,5 euro/ha – plata separată pentru zahăr (FEGA).

Pierdem o mare şansă

Organizaţiile care activează în sectorul zahărului au reuşit să facă din sfeclă una dintre cele mai rentabile culturi. S-a început cu asocierea producătorilor, ajungându-se la nivelul ţării ca suprafaţa medie a unei exploataţii să depăşească 17 ha. A urmat apoi sprijinul financiar substanţial primit din partea statului şi Uniunii Europene, care în 2009 ar fi trebuit să ajungă la aproape 424 euro/ha. Această schemă de sprijin cuprindea 71,12 euro/ha, plata unică pe suprafaţă, la care se adaugă 186,76 euro/ha plăţi naţionale complementare, decuplate de producţie. Fapt este că, pe lângă subvenţia europeană pe suprafaţă, cultivatorilor li s-a promis un sprijin bugetar de 30 lei/tonă, ceea ce la un randament de 40 tone, cât s-a obţinut în 2009, revenea o subvenţie de 12.000 lei/ha.

Din motive care la prima vedere s-ar părea că ţin de birocraţie, cultivatorii nu au încasat această ultimă subvenţie şi, după cum decurg ostilităţile, nu au nicio şansă s-o primească.

Această ultimă batjocură, cum o numesc ei, este cea care a umplut paharul amărăciunii într-atât încât sunt decişi să abandoneze, începând cu 2011, cultivarea sfeclei.

Cum şi de ce s-a ajuns la acest conflict economic, în umărul viitor al analizei revistei noastre.

Iosif POP

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.