Şansa agricolă după 2013

Una dintre dezbaterile care va anima în perioada următoare scena publică europeană o va constitui reformarea post 2013 a Politicii Agricole Comune (PAC). Pentru România aceasta este o şansă nu doar de a se afirma şi a contribui la crearea strategiei de viitor a uneia dintre cele mai importante politici europene, dar şi de a-şi reforma, prin prisma noilor orientări ale PAC, propriul sector agricol, aflat astăzi în criză. Ştiu însă autorităţile române să profite de această ocazie?

Pornind de la starea de fapt

Înainte de a discuta despre care ar trebui să fie priorităţile României în perspectiva reformării PAC, să aruncăm o privire la situaţia sectorului agricol românesc. Dintr-un raport al Eurostat putem afla că în România există un total de aproximativ 4 milioane de exploataţii agricole de diferite dimensiuni în care lucrează aproape 2 milioane de persoane, adică 30% din populaţia activă a României. Cu toate că aceste cifre sunt profund disproporţionate în raport cu media europeană (doar 5,6% din populaţia activă lucrează în agricultură în UE-27), acestea nu reprezintă un motiv de îngrijorare în sine. Problemele apar însă atunci când încercăm să diseminam structura acestor exploataţii şi sustenabilitatea lor economică. Datele sunt cel puţin îngrijorătoare: din cele 4 milioane de gospodării, aproximativ 2,5 milioane deţin sub 1 hectar şi doar aproximativ 900.000 au cel puţin gradul minim de rentabilitate economică (1 ESU). Cu toate acestea, din cele 900.000 de ferme „rentabile“, aproximativ două treimi produc doar pentru consumul propriu.

Dintr-un calcul simplu rezultă că, din cele 4 milioane de gospodării româneşti, doar 312.000, adică 8%, sunt viabile economic şi conectate la piaţă (în special mari ferme agro-industriale), în timp ce restul de 92% sunt, în marea lor majoritate, gospodării de subzistenţă.

O constatare îngrijorătoare

În spatele a ceea ce s-ar putea numi „agricultura supradimensionată românească“ stă de fapt un fenomen al sărăciei ascunse. Mare parte din cei 2 milioane de români care lucrează, statistic, în agricultură nu sunt decât tot atâţia (pseudo)agricultori ce trăiesc la limita sau sub pragul sărăciei şi care constituie un rezervor nestins de emigraţie. Rezultatul deja vizibil îl putem numi „tragedia satului românesc“. Ţăranul român nu doar că nu se transformă în fermier modern, dar dispare treptat şi, împreună cu el, şi şansa unei agriculturi sănătoase.

Soluţia europeană?

În acest context, am putea spune că una dintre priorităţile majore, dacă nu cea mai importantă, atunci când vorbim de reforma agricolă în România, ar trebui să fie rezolvarea problemei structurale a satului românesc. Atâta vreme cât acesta se află într-o tendinţa continuă de „golire“, alimentată de lipsa fundamentală de mijloace economice de supravieţuire, dezvoltarea agriculturii este imposibilă, dat fiind că atât resursa umană fundamentală cât şi interesul pentru dezvoltarea agricolă lipsesc.

Apartenenţa la Uniunea Europeană ne oferă posibilitatea de a beneficia de o Politicã Agricolă Comună înzestrată cu un buget generos. Mai mult decât atât, în contextul reformării post 2013 a PAC ne putem aduce şi contribuţia la redefinirea acesteia în funcţie de nevoile noastre specifice. Iar contrar opiniei publice larg răspândite potrivit căreia prezenţa lui Dacian Cioloş în Executivul european este suficientă pentru a rezolva această problemă, este datoria şi responsabilitatea României de a veni cu o strategie coerentă şi de a o susţine în dezbaterea reformării PAC, care se anunţă deja extrem de aprinsă.

Direcţia este inversă trendului european

Până în prezent însă, România nu doar că pare să fi înţeles exact pe dos problemele agriculturii naţionale, ci s-a şi încăpăţânat să meargă într-o direcţie inversă trendului european, minimizandu-şi astfel şansele de reuşită. Spre exemplu, ţara noastră a susţinut până în prezent următoarele tipuri de măsuri:

– mărirea sau păstrarea la aceleaşi proporţii a subvenţiilor pe suprafaţă, deşi marea majoritate a fermelor româneşti sunt prea mici pentru a putea profita de aceste subvenţii;

– a fost împotriva modulării progresive care ar aduce mai mulţi bani pentru dezvoltarea rurală pentru care a şi obţinut de altfel o exceptare până în 2016;

– s-a opus plafonării sumelor pentru fermele foarte mari, împiedicând astfel suplimentarea fondurilor pentru dezvoltarea fermelor mici şi medii.

Observăm astfel o tendinţă a autorităţilor române de a-şi concentra atenţia în special pe dezvoltarea macroagricolă, de tip industrial, mizând în special pe dezvoltarea de mari exploataţii agricole, care să le permită acestora dobândirea unui acces mai amplu la subvenţiile europene din pilonul I al PAC. Trebuie spus că acest obiectiv este unul legitim, dacă ţinem cont de fărămiţarea externă a suprafeţelor agricole în România. Pe de altă parte, concentrarea suprafeţelor nu va putea soluţiona problema structurală a agriculturii, care depăşeşte sfera strict agricolă.

Aşa cum afirmam mai devreme, o problemă esenţială a agriculturii românesti este „golirea“ satelor şi lipsa cronică de şanse a ţaranului/fermierului român. În acest context, strategia autorităţilor române ar trebui reechilibrată în mod decisiv şi orientată mai degrabă către dezvoltarea rurală (Pilonul II al PAC) decât înspre subvenţionarea marilor suprafeţe.

Opţiunea pentru Pilonul II

În mod concret, pilonul II de dezvoltare rurală al PAC ar oferi posibilitatea finanţării de proiecte de infrastructură şi de devoltare care ar aduce în mediul rural canalizare, igienizare, apă potabilă. În plus, aspectele de promovare a unei agriculturi „multifuncţionale“ incluse în pilonul II al PAC ar putea oferi României şansa de a-şi prezerva specificitatea cadrului natural, tradiţional şi ecologic şi de a-l promova şi integra în scheme de eficientizare economică şi de nişă, precum agricultura organică, turismul ecologic şi tradiţional, promovarea de produse locale şi regionale etichetate etc.

În plus, această strategie ar fi şi în acord cu tendinţele generale de reformă a PAC, ceea ce ne asigură astfel că nu am mai merge, ca până acum, într-o direcţie opusă celei majoritare şi ne-am maximiza astfel şi şansele de reuşită.

În acest fel, agricultura româneasca ar putea fi revigorată de la baza ei şi, în plus, ar putea rezolva pe termen mediu şi lung problematica importantă a subdezvoltării şi alienării satului românesc.

Alin Cristian Mituţa
Coordonator Agricultură şi dezvoltare regională
alin.mituta@europuls.ro