Repede și sigur, România devine pământ străin

terenuri-agricole-instrainate

În ultimul deceniu, România pare a fi devenit un El Dorado european. Tot mai mulți străini cumpără terenuri agricole (dar nu numai agricole) în țara noastră. Desigur, cei mai mulți dintre ei provin din țări membre ale Uniunii Europene. Dar, pe lângă aceștia, sunt alții care vin din Turcia, din lumea arabă sau chiar din India. Suprafețele pe care le dețin sunt, în general, destul de însemnate, variind de la câteva zeci de hectare până la câteva zeci de mii de hectare. Din nefericire, nimeni nu poate spune cu exactitate cât din suprafața României a mai rămas a românilor.

Cine are interesul să ascundă datele?

Conform unor estimări, aproximativ 40% dintre terenurile agricole din România ar fi deținute de cetățeni străini. Această cifră este vehiculată chiar și într-un raport întocmit la comanda și pentru uzul Comisiei Europene de către una dintre cele mai renumite firme europene de consultanță, Transnational Institute din Amsterdam. În raport se estimează că între 20 și 30% din terenuri aparțin unor cetățeni ai UE, iar 10% unor persoane din afara Europei. Unii dintre politicienii de la București consideră că aceste cifre corespund realității. Dacă este așa sau nu probabil că, la momentul actual, nu poate spune nimeni din cel puțin două motive.

Primul este acela că, în general, asupra proprietăților din România nu există o privire de ansamblu prea exactă în lipsa unui plan cadastral clar. Or, până la finalizarea acestuia, mai este ceva vreme! Dar, chiar dacă am avea, printr-o minune, noul plan cadastral mâine, tot nu ar ajuta la nimic. În registrele de carte funciară din România nu există nicio rubrică referitoare la cetățenia proprietarului. Prin urmare, putem ști, de exemplu, că Ladislau Stoker (numele este ales întâmplător) are în proprietate o suprafață de pământ în județul, să spunem, Timiș. Dar dacă este cetățean român, german, austriac, după cum ne-ar face să bănuim numele său, nu putem afla din acte.

Al doilea motiv este acela că o parte însemnată a terenurilor agricole se află în proprietatea unor societăți comerciale. Cine sunt acționarii însă n-a interesat pe nimeni.

Deci, deocamdată nu se pot face decât estimări. Certitudini nu am putea obține decât prin emiterea unui act normativ care să impună realizarea unei evidențe clare a proprietăților deținute de străini. Ceea ce, tehnic vorbind, nu ar fi foarte dificil, mai ales dacă s-ar realiza în paralel cu noul plan cadastral. Doar că trebuie voință politică!

Cum a fost posibil?

Întrebarea firească ce se pune este cum s-a ajuns în această situație. În această chestiune, ra­portul Transnational Institute face mai multă lumină decât anchetele desfășurate de tot felul de instituții și ONG-uri autohtone. Poate pentru că respectivul institut este mai presus de interesele și constrângerile cărora li se supun organismele autohtone.

Așadar, până în anul 2014 dobândirea în proprietate a terenurilor de către cetățeni străini era interzisă prin lege. Bineînțeles că întotdeauna pe plaiurile mioritice s-a găsit o cale de a ocoli pravilele. Așa și în acest caz, cea mai sigură și folosită formă a fost aceea de a deschide o societate comercială în România. Apoi, firma respectivă cumpăra terenuri și nu mai interesa pe nimeni dacă acționarii sunt români sau nu. Această metodă se aplică în continuare și astăzi de către persoane care nu au cetățenia vreunei țări din UE, dar doresc să achiziționeze pământ în România.

Începând cu 2014, în urma presiunilor Bruxelles-ului, s-a permis cetățenilor țărilor UE să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. Și au urmat cumpărări masive. Singura măsură luată a fost aceea că terenurile mai mari de 30 ha se vând doar după publicarea vânzării pe site-ul MADR. La ce-o folosi?

Cui folosește ?

Desigur că o trecere atât de rapidă a proprietății asupra terenurilor în mâinile unor străini nu ar fi existat în lipsa unor interese. Și acestea au existat, de ambele părți. Conform raportului TI, deși în sudul României se găsește unul dintre cele mai bune soluri din Europa, cernoziom, prețul unui hectar de teren era relativ scăzut, în medie de 2.000 euro, față de 5.000 în Franța, 8.900 în Germania și 35.000 în Danemarca. Și vorbim de o medie de 2.000 de euro/ha, căci în unele zone se putea cumpăra și cu 130-150 euro. În orice caz, prețul nu depășea 3.000 euro/ha. De asemenea, și prețul arendei este scăzut în România, fiind, în medie, de 80 – 100 euro/ha sau 700 kg de grâu pe un an întreg.

Populația agricolă a României, ca și populația rurală, este îmbătrânită. Ca atare, mulți au fost cei care, nemaiputând să lucreze pământul, au fost dispuși să-l vândă sau să-l arendeze, chiar și la prețuri scăzute. Cu atât mai mult cu cât urmașii lor, mutați la oraș nu manifestau niciun fel de interes pentru pământ. Majoritatea deținătorilor de teren aveau în proprietate suprafețe mici, iar asocierile erau chiar mai puține decât astăzi. Ca atare, mulți dintre deținătorii de terenuri se aflau în situația de a nu câștiga nimic de pe urma activității agricole.

Această situație a fost speculată din plin de către corporațiile ce au dorit să achiziționeze terenuri agricole în România. Multe dintre ele s-au bucurat, conform raportului TI, și de sprijinul guvernelor, în schimbul unor sponsorizări ale campaniilor electorale. Cu atât mai mult cu cât comasarea terenurilor se potrivea și cu mult trâmbițate politici de reformare a agriculturii. Dar nimeni nu a spus în mâna cui vor fi noile ferme mari și moderne…

Instrumentele: tertipuri și susținere politică

Nu am dori să se înțeleagă că românii și-au vândut pământul cu una, cu două, doar ca să scape de el. Dimpotrivă, în multe cazuri a existat foarte multă reținere. Și, tocmai din acest motiv, cumpărătorii au apelat la tot felul de trucuri spre a-i determina pe proprietari să vândă. Raportul prezentat CE ilustrează, cu câteva studii de caz, procedeele folosite.

Unul dintre exemple este cel al Transavia, un colos care are o producție de peste 150 milioane de euro pe an, producând 50.000 tone de carne și 30 milioane de ouă anual. Aproximativ un sfert din cantitate ajunge în Arabia Saudită. Compania a monopolizat 12.000 ha teren în județul Alba. Cea mai mare parte a pământului se află în localitățile Tureni și Aiton. Pentru a-i determina pe localnici să-și cedeze drepturile asupra terenurilor, prin vânzare sau prin arendare, aceștia s-au folosit de un fost angajat al Primăriei Tureni, cunoscut localnicilor. El îi invita la dispensarul local, unde se și semnau contractele. Arenda oferită era de 100 euro/an sau 800 kg de grâu pentru fiecare hectar. Contractele erau încheiate pentru zece ani, iar clauzele de reziliere, prohibitive.

În județul Timiș, în localitatea Dudeștii Vechi, Emiliana West Rom, o firmă cu capital italian, a reușit să obțină controlul asupra a 11.000 ha teren. Întreaga suprafață era lucrată cu doar 99 de angajați. Asta în condițiile în care comuna avea 4.000 de locuitori, care și-au vândut terenurile pentru sume cuprinse între 100 și 150 euro/ha. În 2012, Emiliana West Rom a declarat că lucrează 10.500 ha, pentru care a încasat subvenții europene în valoare de 1,3 milioane euro și încă 365.000 euro subsidii de la statul român.

Un alt exemplu studiat în raport este cel al Agro Chirnogi, parte a Maria Trading. Aceasta din urmă este una dintre cele mai mari companii din agricultura românească. Acționarii săi sunt libanezi și controlează peste 20.000 ha de teren agricol doar în județul Călărași. Raportul TI afirmă că această societate s-a bucurat de un înalt sprijin politic. Între 1990 și 2002, beneficiind de garanții guvernamentale, Agro Chirnogi a închiriat, apoi a preluat fostele ferme de stat (IAS) din regiune. În 2012 avea să încaseze 1,3 milioane de euro subvenții europene și alte 400.000 de euro de la Guvernul României pentru cele 11.400 ha pe care le lucra. Lor li se adăugau încă 10.000 ha ale firmei mamă, Maria Trading. Mai târziu, conducătorii holdingului aveau să fie acuzați de evaziune fiscală și spălare de bani…

Dar asta nu i-a încălzit cu nimic pe proprietarii care și-au arendat terenurile pentru o cantitate de grâu cuprinsă între 650 și 800 kg/ha/an.

Concluzii triste

Trăgând concluzii, raportul trage un semnal de alarmă asupra implicațiilor acestui proces asupra dezvoltării spațiului rural românesc. „În România, acapararea pământurilor este ascunsă în spatele armonioasei imagini a ascensiunii UE. (…) Zonele rurale sunt în curs de abandonare, iar populația îmbătrânită și vulnerabilă este gata să accepte venirea corporațiilor agroindustriale. În plus, guvernele susțin și legiferează facilități pentru investitori, care pot obține, de asemenea, și subvenții de la UE. Aceste «investiții» nu sunt în favoarea locuitorilor“, spune, negru pe alb, raportul olandez. „În al doilea rând, acapararea pământului accelerează concentrarea activităților agricole și subminează suveranitatea alimentară.“

Ca o concluzie finală, raportul adaugă: „Acapararea pământului este sinonimă cu concentrarea puterii, informației, resurselor economice și naturale, întorcându-se împotriva suveranității politice, economice și alimentare a României.“

Ce ar mai fi de adăugat? O vorbă pe care mi-a spus-o un tânăr fermier din Alba: „Dacă pierzi un teritoriu în luptă, atunci mai ai o speranță că odată și-odată îl vei lua înapoi. Dar, dacă l-ai vândut, e pierdut pentru totdeauna!“

Alexandru GRIGORIEV

Revista Agrobusiness nr. 15, 1-15 august 2016 – pag. 6-8

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RSS
Follow by Email