Opinii

Reforma radicală a pieței de energie electrică?

Share

Președintele Comisiei Europene, Ursula van der Leyen, a declarat europarlamentarilor că este nevoie de o reformă radicală a pieței de energie electrică. Pentru ea, „piața de energie electrică nu mai funcționează și necesită o reformă radicală («o reformă uriașă») pentru a face față tuturor provocărilor pe care le ridică transformările structurale asociate tranziției cu emisii scăzute de carbon (…). Ea trebuie adaptată la noua realitate a energiilor regenerabile dominante (ENR) pentru că piața de energie electrică a fost concepută acum douăzeci de ani, când ENR era marginală“.

Confruntat cu criza prețurilor la energie electrică legată de cea a pieței gazelor, Emmanuel Macron s-a pronunțat dintr-un cu totul alt motiv în favoarea unei revizuiri a pieței europene de energie electrică, evocând o fixare „absurdă“ a prețurilor acesteia într-o țară cu o flotă predominant nucleară și hidroenergetică, ca să nu mai vorbim de vârful extrem de preț de la sfârșitul lunii august, de 1.100 €/MWh în prețul futures pentru 2023 din cauza speculatorilor care pariază pe slăbiciunea producției nucleare.

Semnificația unei astfel de reforme a pieței rămâne de clarificat având în vedere diferitele provocări asociate tranziției sistemului electric, și anume:

1) protecția atât a consumatorilor cât și a industriei împotriva riscului unei crize prelungite a prețurilor, care trebuie să fie o prioritate în UE , însă se pare că nu reprezintă o prioritate pentru Berlin, dar nici pentru Bruxelles

2) dezvoltarea eficientă a tehnologiilor cu emisii reduse de carbon, ENR intermitent (ENRi), eolian și fotovoltaic, dar și nuclear în aproximativ zece state membre;

3) menținerea siguranței aprovizionării subminate de oprirea multor mijloace de producție controlabile.

Datorită specificului său, electricitatea este un bun cu totul special, cu piețe care sunt structurate pe oră. Prin competiție, producătorii trebuie să-și alinieze ofertele de preț pe oră cu costul combustibilului pentru fiecare echipament pentru a-și oferi cele mai bune șanse de a fi selectați. În această schemă, prețurile medii anuale nu au niciun motiv să fie aliniate cu media costurilor totale ale mijloacelor de producție, spre deosebire de tarifele în contextul monopolurilor.

În plus, volatilitatea ridicată a prețurilor face imposibile așteptările pe termen lung pentru un potențial investitor în echipamente cu emisii reduse de dioxid de carbon, cu o mare intensitate de capital, cu cicluri de viață lungi (câteva decenii), cum ar fi energia nucleară, eoliană offshore sau hidroenergie. În plus, ENRi necesită pentru securitatea aprovizionării și stabilitatea sistemului dezvoltarea unor mijloace de flexibilitate (rețea, stocare, interconexiuni, electrolizoare, turbine cu gaz), cât mai multe echipamente cu costuri fixe ridicate, în timp ce investitorul nu are certitudinea unor fluxuri de venituri stabile și previzibile pe diferitele piețe legate de energia electrică.

Pentru a face față provocărilor legate de securitatea aprovizionării și tranziția energetică, arhitectura pieței a fost deja modificată prin adăugarea diferitelor „patch-uri“. Pentru securitatea aprovizionării, în anii 2010 au fost instituite mecanisme de remunerare a capacității (și nu a energiei) în diferitele țări europene. Unele, care se bazează pe contracte pe termen lung, cum ar fi în Regatul Unit, Italia și parțial în Franța, s-au dovedit a fi cele mai eficiente în încurajarea producătorilor să investească. Este de așteptat ca domeniul de aplicare al acestor scheme bazate pe contracte să fie extins.

Pentru a asigura dezvoltarea ENRi, care sunt astăzi foarte competitive, majoritatea țărilor au încheiat contracte care le garantează venituri pe termen lung. Din 2017, acestea s-au inspirat din cele implementate din 2013 în Regatul Unit, respectiv contractele de tip financiar cu Statul, contractele pe diferență (CfD), care se atribuie la licitație. Acestea au fost extinse la proiecte nucleare, dar într-o manieră negociată. În aceste contracte se fixează un preț de referință, care ar trebui să acopere costurile fixe ale producătorului ENRi. Angajat într-un astfel de contract, acesta din urmă încasează sau plătește diferența dintre prețul orar al pieței și acest preț de referință, în funcție de faptul că primul este mai mare sau mai mic decât al doilea. Acesta este principiul contractelor de remunerare suplimentară (CCR) care au reușit în UE la tarifele de achiziție pentru instalațiile mari de energie regenerabilă.

Soluția care va fi adoptată pentru accelerarea tranziției este multiplicarea acestor contracte atribuite prin licitație cu dezvoltatorii ENR prin accelerarea frecvenței acestora. Piața spot este reținută pentru a menține echilibrul orar al sistemelor și pentru a organiza schimburile între țări, satisfăcând în același timp nevoile investitorilor pentru un semnal de preț pe termen lung care să permită declanșarea investițiilor cu emisii scăzute de carbon și a surselor de flexibilitate (inclusiv toate tipurile de stocare și cuplare cu sectorul gazelor pentru producerea hidrogenului verde).

Ar fi vorba, de asemenea, de aprofundarea piețelor pe care se pun în valoare aceste surse de flexibilitate (ajustări de timp, servicii de sistem etc.) și de descentralizare a prețurilor de transport (pe zone sau pe noduri de rețea) pentru sursele regenerabile descentralizate. Aceasta este direcția reflecțiilor care se desfășoară în prezent în Germania în cadrul platformei „Către un sistem electric neutru pentru climă“, înființată de Ministerul Economiei (vezi, de exemplu, propunerea Agora-Energiewende 2022). Dar nu vedem acolo nicio recunoaștere, nici a necesității unor mecanisme de capacitate, față de care Germania pare să rămână ostilă, nici a interesului de a garanta o anumită stabilitate a ofertelor de preț de vânzare, în timp ce prețurile orare de pe piață vor depinde foarte des de prețul resurselor fosile și CO2 deoarece predomină perioadele de vânt moderat (asta am observat toată vara).

Soluția de arhitectură a pieței trebuie să fie simplă, consecventă și să conducă la o metodă de definire a prețurilor finale de vânzare aliniată costurilor pe termen lung ale tuturor echipamentelor, și nu doar energiei regenerabile, trimițând în același timp un semnal pe termen lung tuturor producătorilor, încurajându-i să investească.

Entitatea publică independentă care ar urma să fie funcțională ar trebui să-și asume mai multe funcții:

  • partajarea riscurilor investiționale și de piață cu producătorii prin contracte de tip CfD încheiate pentru fiecare echipament (și eventual prin contracte fizice);
  • organizarea pieței pe termen lung pentru atribuirea de contracte prin licitație pentru a menține presiunea concurențială și aceasta pe tip de tehnologie;
  • achiziționarea pe piața de scurtă durată a marii majorități a energiei electrice fizice corespunzătoare contractelor financiare semnate cu producătorii, știind că piețele orare asigură întotdeauna coordonarea pe termen scurt și integrarea economică cu celelalte sisteme. Pentru un producător, combinând veniturile din vânzările spot și cele din contractul pe diferență (CfD) cu Agenția, noul producător are un flux de venit garantat care ar trebui să îi permită să investească pe termen lung;
  • vânzarea întregii energii electrice pe care o achiziționează către furnizori la prețuri de transfer aliniate costurilor pe termen lung și a căror metodă de definire ar fi specificată de autoritatea de reglementare. Furnizorii care sunt, prin urmare, aprovizionați pe baze identice și transparente, concurează pe baza prețurilor și ofertelor lor de servicii, contribuind la flexibilitatea sistemului.

Acest nou model de piață ar răspunde în mod coerent la cele trei obiective majore de: accelerarea tranziției energetice, securitatea aprovizionării și protecția consumatorilor. Adoptarea acestui model de către un stat membru ar face posibilă restabilirea unei coerențe economice și instituționale reale în sectorul electricității. S-ar crea o agenție publică independentă cu statut comercial, cu funcții inspirate din cele ale establishment-ului britanic LCCC (Low Carbon Contracts Company) care reunește toate contractele CfD semnate cu producătorii de energie regenerabilă și nucleara de peste Canal.

Ar fi legitim ca acesta să devină o opțiune de alegere deschisă statelor membre, în special celor care doresc să urmărească o strategie de tranziție deschisă tuturor tehnologiilor cu emisii scăzute de carbon.

Materialul de mai sus este destul de tehnic, însă așa este și politica europeană în domeniu și nu numai.

Să respirăm adânc și să ne calmăm.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *