Piaţă liberalizată, preţuri mici

Volatilitatea preţurilor materiilor prime agricole începe la nivelul fermelor, cel mai afectat fiind sectorul de creşterea animalelor. Soluţia cu care UE trebuie să participe la limitarea acestui fenomen ar fi constituirea stocurilor publice mondiale. Este cunoscut faptul că India, China şi SUA încalcă sistematic prevederile acordurilor încheiate în cadrul OMC, doar Uniunii Europene fiindu-i teamă să se abată de la aceste prevederi, însă acestea sunt aspecte care ţin de ansamblul politicilor europene, nu numai de evoluţia PAC.

Politica Agricolă Comună, prin instrumentele promovate, trebuie să creeze locuri de muncă, altfel vor apărea numeroase probleme la nivelul statelor membre. Uniunea Europeană (UE-27) a pierdut 4 milioane de locuri de muncă în ultimii ani. În plus, există o mare discrepanţă între veniturile medii per angajat la nivelul UE, unde discutăm de 300 euro/angajat în România, şi de 17.500 euro/angajat în Danemarca.

Ajutoarele directe nu mai sunt adaptate la nevoile actuale ale agricultorilor, ele afectând atât veniturile producătorilor cât şi pe cele ale consumatorilor.

Este nevoie de un comerţ echitabil

Dacă privim ce se întâmplă pe piaţa mondială a laptelui, constatăm: cota parte, care se întoarce la fermier, prin valorificarea laptelui, este de 54% din preţ în Canada, 35% în Marea Britanie, 31% în SUA şi 20% în Argentina. Concluzia este următoarea: cu cât piaţa este mai liberalizată cu atât preţul pe care îl obţin fermierii este mai mic. În Canada sunt 13.000 de ferme care produc 8,35 milioane de tone de lapte, fiind vorba doar de trei procesatori şi de patru mari distribuitori. Preţul la poarta fermei este de 52 cenţi/litru, acesta rămânând practic neschimbat de trei decenii.

În UE, deşi comerţul cu lapte este o afacere bună, cota majoritară din preţul laptelui nu mai aparţine fermierilor. Astăzi, un producător de lapte danez trebuie să producă 1 milion de litri pentru a fi rentabil, în timp ce un producător francez doar 250.000, deoarece acesta din urmă adaugă valoare mai mare produselor sale (de exemplu, brânzeturi cu denumire protejată), ca atare este nevoie de o politică agricolă comună care să adauge valoare egală produselor europene, nu neapărat aceea a stimulării creşterii dimensiunii fermei.

Politicienii nu au tras învăţămintele corecte din efectele crizelor, ei propunând în continuare liberalizarea şi o nouă reglementare a pieţelor. Agricultura este prea importantă pentru a fi lăsată numai la „mâna“ pieţei, trebuie să existe reguli clare pentru a avea un comerţ echitabil. Criza pune sub semnul întrebării soluţiile ultraliberale imaginate de reforma PAC din 2003 şi constatăm o diminuare a veniturilor fermierilor şi un abandon al activităţilor.

Agricultura se confruntă cu următoarele probleme:

– sociale – pierderea locurilor de muncă, dispariţia activităţilor agricole cu timp complet, izolarea agricultorilor, stresul introdus de noile propuneri de gestionare a fermelor;

– de mediu – impactul asupra peisajului, dispariţia turismului rural şi imposibilitatea adăugării de valoare produselor locale, specializarea prea mare a anumitor regiuni pe producţia animală.

Reglementări care ne costă

Comisia, prin noul proiect de reformă al PAC, nu înţelege că o nouă reglementare ne costă scump, fiind penalizat atât producătorul cât şi consumatorul. Propunerea Comisiei privind reforma PAC după 2013 nu prevede nimic cu privire la instrumentele care să-i ajute pe fermieri să facă faţă volatilităţii preţurilor.

În prezent, este tot mai greu să se transmită fermele către generaţiile tinere de agriculturi ca urmare a apetitului redus al acestora în desfăşurarea activităţilor agricole. În absenţa unor măsuri clare care să stimuleze, din fonduri europene, instalarea tinerilor în mediul rural va fi extrem de greu să vorbim de o agricultură europeană performantă în perioada următoare.

În trei state membre – Polonia, România şi Bulgaria – se află 50% din exploataţiile agricole şi doar 10% din producţia agricolă europeană, de aici rezultând necesitatea migraţiei capitalurilor europene către aceste regiuni.

Politica Agricolă Comună nu afectează agricultura din ţările terţe, deoarece începând cu anul 1992 s-au redus restituţiile la export, iar importurile din ţările terţe au făcut dumping de nenumărate ori pe piaţa comună. Agricultura UE este tot mai puternic concurată atât pe piaţa comună cât şi pe cea externă.

Acestea sunt lucruri la care trebuie să medităm în perioada următoare şi să contribuim la apariţia unei PAC care să fie mai echitabilă, mai realistă şi care să contribuie la garantarea veniturilor agricultorilor.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU