Criza petrolului (I)

În data de 6 octombrie, acum 50 de ani, a început Războiul de Iom Kipur între Israel și țările arabe. A durat doar câteva zile, dar a fost folosit ca pretext pentru a revoluționa piața petrolului, deoarece țările arabe au decis să pedepsească țările occidentale care susțineau Israelul. Prima criză petrolieră a avut consecințe negative semnificative. Vom analiza situația care a condus la revolta țărilor arabe împotriva unei situații nedrepte, deoarece beneficiarii producției lor erau țările occidentale. Vom vedea cum Comisia Europeană s-a organizat pentru a rezista acestui șoc. Dar cel mai interesant este paralela cu situația actuală, care, dacă continuă, ar duce la o nouă criză a petrolului.

Cele „șapte surori“ este o expresie utilizată pentru a desemna șapte mari corporații petroliere, care controlau extragerea și comercializarea petrolului din Orientul Mijlociu atât în perioada interbelică, cât și o perioadă de după cel de-al Doilea Război Mondial. Grupul celor șapte companii petroliere era format din: Anglo-Iranian Oil Company⁠; Royal Dutch Shell; Standard Oil Company of California; Gulf Oil; Texaco; Standard Oil Company of New Jersey si Standard Oil Company of New York. Când țările occidentale au realizat importanța strategică a petrolului, la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost un avans extraordinar, la fel de remarcabil ca digitalizarea de astăzi. Bancherii de atunci au înțeles că petrolul va revoluționa mobilitatea, o nevoie umană fundamentală, așa că au investit masiv și industria petrolului a crescut substanțial. Mari companii petroliere s-au născut și au evoluat, la fel ca GAFA (Google, Amazon, Facebook, Apple) astăzi. Au devenit atât de puternice încât „Șapte Surori“ au format un cartel.

Acordul de la Achnacarry din 1928 a stabilit o metodă pentru stabilirea prețului mondial al petrolului și a consolidat poziția semnatarilor prin stabilirea de creșteri procentuale pentru viitor. De asemenea, a simplificat industria globală a petrolului în beneficiul consumatorilor și producătorilor, deoarece alte prevederi stabilesc standardizarea produselor. Așa cum este și în prezent, atât producătorii, cât și consumatorii sunt câștigători, aceștia din urmă pentru că produsele petroliere îmbunătățesc radical condițiile lor de trai și fac munca mai ușoară. Dar cei dintâi devin mai bogați și investesc din ce în ce mai mult în inovație. Perdanții erau fără îndoială țările producătoare de petrol, care primeau un preț nesemnificativ pentru petrolul lor brut.

Al Doilea Război Mondial a confirmat importanța crucială a ceea ce avea să devină aurul negru. La sfârșitul războiului, companiile petroliere au continuat să domine lumea petrolului în lumea liberă, cu sprijinul Regatului Unit și al Statelor Unite. Au fost făcute încercări de a inversa situația. În Iran, în 1951, guvernul lui dr. Mohammad Mossadegh a naționalizat petrolul, dar Iranul a trebuit să revină asupra deciziei. În 1956, un conflict asupra Canalului Suez a provocat o criză care a durat doar câteva zile.

În anii 1960, Enrico Mattei, președintele italian al Agip (în prezent ENI), a încercat să convingă țările producătoare de petrol să accepte un acord „50-50“, însă a decedat

într-un accident de avion înainte să-și poată implementa proiectul. Mattei a avut viziunea să înțeleagă înaintea tuturor că lumea petrolului urma să fie preluată de guverne. Pe măsură ce această resursă devenea atât de importantă pentru dezvoltarea economică a întregii lumi, nu doar a țărilor occidentale, statele producătoare de petrol nu se mai puteau mulțumi cu firimiturile care cădeau de pe masa celor „șapte surori“ și va trebui să negocieze cu deținătorii rezervelor și să le ofere jumătate din venituri!

Odată cu izbucnirea Războiului de „Șase Zile“ din 1967, petrolul a devenit treptat o armă politică-cheie în al treilea conflict arabo-israelian. În 1968, țările Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), înființată în anul 1960, și-au declarat pentru prima dată intenția de a naționaliza resursele de petrol înainte de expirarea programată a concesiunilor lor (adesea până la sfârșitul secolului), scoțându-le astfel de sub controlul companiilor petroliere anglo-saxone. În 1970, dominația marilor companii a început să se clatine.

Totuși, noi depozite de hidrocarburi au fost descoperite în Nigeria, Libia și Malaezia în anii 1960. În Olanda, a fost descoperit gazul natural în Groningen, unde producția a încetat la 1 octombrie 2023. În special, petrol și gaze au fost descoperite în Marea Nordului, inclusiv în marele câmp norvegian Ekofisk. Puține state membre ale Comunității Europene, așa cum era numită atunci Uniunea Europeană, aveau o politică petrolieră, în ciuda sumelor uriașe de bani și eforturilor pe care toate țările europene le investiseră în cărbune (obiectul Tratatului CECO) și energie nucleară (obiectul Tratatului Euratom).

Prin reprezentanții țărilor producătoare în cadrul OPEC, preluarea puterii de către Colonelul Muammar Gaddafi în Libia, precum și acordurile impuse marilor companii la Teheran, în ianuarie 1971 și la Tripoli în martie 1971, țările producătoare au reușit să schimbe echilibrul de putere. Acum ei stabileau prețurile și cantitățile produse. Se aflau într-o poziție puternică pentru a negocia condițiile de dobândire a unei părți majoritare în companiile de operare, în termene tot mai strânse, și amenințau sau puneau în aplicare naționalizări, respectiv în Irak sau în Algeria.

În 1972, Clubul de la Roma, o organizație al cărei scop este să supună atenției întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei, a publicat Raportul Meadows – „Limitele Creșterii“. Cu 30 de milioane de exemplare tipărite și tradusă în treizeci de limbi, această carte a conturat o generație. Raportul a prezis că rezervele de petrol se vor epuiza până în anul 2000. Acest raport al Clubului de la Roma este încă lăudat de mișcarea de degrowth (creștere zero), chiar dacă toate predicțiile sale s-au dovedit a fi greșite. Chiar și Ursula von der Leyen a transmis Parlamentului European, pe 15 mai 2023, faptul că, Raportul Clubului de la Roma ne-a avertizat să stopăm creșterea economică și demografică.

Colonelul Muammar Gaddafi era încântat de teama sfârșitului petrolului în anul 2000. Pe data de 1 septembrie 1969, el și Mareșalul Haftar, care controlează acum o parte a Libiei, îl detronaseră pe regele Idris al Libiei. Odată ajuns la putere, tânărul colonel a naționalizat industria petrolului și a creat Corporația Națională a Petrolului. Regimul fiscal injust impus companiilor străine nu încuraja marile companii americane să rămână în țară.

Astăzi, ca și în trecut, prima condiție pentru extragerea și prelucrarea petrolului este reprezentată de stabilitatea din țară. Producția libiană a scăzut constant și nu s-a mai întors niciodată la nivelul său înregistrat înainte de anul 1969, de 3,5 milioane de barili pe zi. Revoluția a rămas în scurt timp fără resurse financiare, iar prețul petrolului a crescut pentru a consolida puterea noului regim instaurat.

Deoarece Raportul Clubului de la Roma a strâns mulți susținători, Colonelul Gaddafi a exploatat teama de sfârșitul petrolului și a reușit să convingă populația că singura soluție fiabilă o reprezintă creșterea prețului petrolului. Clubul de la Roma le-a oferit țărilor arabo-musulmane o armă puternică, făcându-le să creadă, pe baza unor modele care s-au dovedit a fi false, că sfârșitul petrolului era aproape. A fost o oportunitate perfectă pentru țările OPEC, sub impulsul colonelului libian, să-și folosească rezervele pentru a influența politica occidentală față de Israel.

(Va urma)

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU