Care sunt „limitele planetei“ și cum putem asigura „un spațiu sigur pentru umanitate“?

Omenirea poate controla acum soarta biosferei globale, însă se confruntă cu alegeri critice în ceea ce privește viitorul ei. Dezvoltarea ulterioară depinde de capacitatea noastră de a proteja biosfera prin diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră și gestionarea serviciilor ecologice și a biodiversității, astfel încât sistemele alimentare globale să fie compatibile cu limitele planetare ale mediului nostru.

Acest lucru va necesita un efort educațional major și mecanisme de asigurare care să promoveze stabilizarea populației și îmbunătățirea securității alimentare globale. Omenirea va putea popula Pământul pe termen lung și va putea asigura nevoile tuturor doar dacă nu va ceda lăcomiei tuturor.

De asemenea, politicile ar trebui să urmărească:

• creșterea veniturilor celor mai săraci și a accesului acestora la alimente; resurse naturale și educație pentru a asigura securitatea alimentară durabilă în fața schimbărilor climatice;
• să investească în agricultura inteligentă față de climă, în educația consumatorilor, dar și în reducerea risipei alimentare;
• regândirea acordurilor comerciale internaționale pentru a găsi compensații pentru efectele diferențiate ale schimbărilor climatice în funcție de regiunile lumii și
• reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și planificarea adaptării agriculturii pentru a minimiza efectele efectelor negative ale schimbărilor climatice asupra securitatea alimentară.

Agricultura și sistemele alimentare globale actuale sunt caracterizate de incapacitatea de a asigura securitatea alimentară pentru toți, așa cum este exemplificat de perioada actuală de volatilitate a prețurilor, exercitând în același timp o presiune crescândă asupra mediului. Provocările viitoare pot părea foarte ambițioase pentru un sector considerat de mult timp convențional și limitat și care a revenit abia recent în centrul atenției cu toate acestea, este esențial să avem fermitate pentru a face față provocărilor alimentare ale viitorului.

Se formează un consens larg în jurul ideii că cea mai mare provocare a secolului va fi probabil producerea de cantități suficiente de alimente, de calitate, pentru oameni și furaje pentru animale, fibre și combustibil, și aceasta într-un mod durabil.

Practicile agricole moderne au contribuit la apariția „Antropocenului“, o nouă eră geologică caracterizată prin faptul că, comportamentul uman, este astăzi principala forță motrice a schimbărilor sistemice (schimbările climatice, pierderea biodiversităţii etc.). Acceptând faptul că agricultura se află în centrul interferenței umane în ciclurile naturale (fosfor, azot, apă etc.), acest capitol subliniază necesitatea unei reforme profunde a sistemelor agricole și alimentare în următorii ani, dacă vrem să supraviețuim fără a ne muta pe alte planete, acționând într-un „spațiu de operare sigur pentru umanitate“.

Este important să luăm o scară de timp relativ lungă pentru a imagina posibilitățile viitoare pentru agricultură – și, prin urmare, pentru umanitate – în următorii 50 și 100 de ani. Situația actuală pare să fie caracterizată de o perioadă de schimbare rapidă în istoria dezvoltării speciei umane. Această nouă eră este marcată de faptul că activitățile umane riscă să ne scoată din cadrul familiar în care am învățat să trăim în ultimii zece mii de ani (un timp numit adesea „Holocen“). În timpul Holocenului, au predominat condiții climatice foarte favorabile și neobișnuit de stabile, permițând oamenilor să se dezvolte și să prospere. Această stabilitate a făcut posibilă, dezvoltarea agriculturii, o inovație majoră a civilizației.

Cu toate acestea, există acum semne puternice că suntem pe punctul de a ieși din acest cadru stabil. Oamenii de știință, au atras atenția asupra unui set de fenomene accelerate și interconectate legate de schimbările de mediu planetare din ultima jumătate de secol, inclusiv creșterea exponențială a populației lumii, schimbările climatice și așa mai departe. Se crede că aceste procese au apărut la începutul revoluției industriale, la mijlocul secolului al XVIII-lea, dar s-au accelerat considerabil după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ne-am confrunta așadar cu o schimbare structurală majoră și permanentă – dar uneori insuficient recunoscută. Din punct de vedere calitativ, din moment ce această perioadă există deja de cel puțin 50 de ani, avem acum suficientă retrospectivă pentru a spune că această nouă eră merită o nouă denumire, iar termenul „Antropocen“ a fost sugerat de unii academicieni. După cum am spus mai devreme, această epocă se caracterizează prin faptul că, pentru prima dată în istoria Pământului, influența oamenilor a devenit dominantă asupra mecanismelor planetare.

Influența antropică – sau interferența – a atins acum un asemenea nivel încât niciun ciclu natural – carbon, azot, apă etc. – nu scapă de ea. În cele mai multe cazuri, comportamentul uman este legat de aceste cicluri și le afectează într-o asemenea măsură încât nu pot fi considerate independente de sfera umană. Astfel, ființele umane acționează la scară planetară ca o forță colectivă de cauzalitate, deschizând calea pentru majoritatea proceselor pământești. Cu toate acestea, acest impact crescut al oamenilor asupra mediului lor nu a făcut încă obiectul unui nivel corespunzător de responsabilitate (și nici al capacității instituționale, tehnice sau sociale necesare pentru a face față acestuia).

Exemplul care ilustrează cel mai bine această situație emergentă este, desigur, provocarea schimbărilor climatice. Creat la sfârșitul anilor 1980, Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) a oferit o evaluare a gradului de distincție și vizibilitate a interferenței umane asupra climei. Contribuția IPCC a fost foarte importantă în discuțiile politice menite să determine dacă și cum ar trebui să intervină societatea prin implementarea măsurilor de atenuare și adaptare. Societatea va decide dacă adoptă sau nu măsuri în funcție de nivelul de consens atins asupra predominării influenței umane asupra schimbărilor climatice observate.

Dacă cercetările arată că impactul elementului uman este suficient de puternic, printre explicațiile consolidate, atunci aceasta reprezintă o motivație puternică pentru întărirea contramăsurilor, mai ales având în vedere riscurile asociate menținerii nivelului actual de emisii de gaze cu efect de seră. Evoluțiile recente din negocierile internaționale privind schimbările climatice arată că acțiunea a început la mai multe niveluri și folosind o mare varietate de mijloace, dar nu la scara recomandată de IPCC.

Prin urmare, comunitatea internațională trebuie să ia măsuri decisive pentru a aborda această situație. Este esențial ca toate scenariile pentru 2025 și ulterior să țină seama de influenta antropică exercitata asupra climei.

Cu toate acestea, nu este suficient să luăm în considerare doar schimbările climatice, deoarece acest început al Antropocenului nu se caracterizează prin interferențe într-un singur ciclu natural – cel al carbonului. De asemenea, este deosebit de important să înțelegem cum evoluează interacțiunile dintre aceste cicluri diferite. Planeta este un sistem natural conectat și combinat, în care interacționează diferitele cicluri naturale. Această interconexiune poate fi ilustrată prin transferul de materiale (praf, apă de suprafata etc.) de pe pământ către oceane. Aceste transferuri sunt sursa vieții biologice în oceane, care, la rândul său, creează o buclă de feedback climatic, deoarece biologia marina influențează capacitatea de a absorbi dioxidul de carbon, modificând astfel capacitatea de a stoca dioxid de carbon. Aceasta, la rândul său, modifică condițiile climatice, care, afectează precipitațiile. Aceste interacțiuni, la scară regională, sunt motoarele de anticipare și bucle de feedback între diferitele cicluri naturale cu caractere complexe și al căror studiu de către oamenii de știință este abia la început, lăsând deschisă posibilitatea surprizelor viitoare.

Am examinat influența majoră a oamenilor la scară planetară și regională în ceea ce privește ciclurile naturale. Cu toate acestea, aceste riscuri – și potențialul de interferență deliberată în sistemele naturale – ridică întrebări cu privire la posibilele restricții privind amploarea interferenței umane cu aceste cicluri naturale.

Astfel de considerații au fost luate în analiză ca parte a mai multor procese/ mecanisme/resurse interconectate pentru a determina în ce măsură poate fi definit „un spațiu sigur pentru umanitate“ sau, cu alte cuvinte pentru a studia care pot fi limitele de interferență în care riscul unei schimbări sistemice neașteptate și excesive rămâne limitat.

Această problemă este de o importanță majoră, deoarece consecințele nerespectării acestor condiții sunt grave. Legăturile cauzale dintre multe dintre aceste procese și impactul lor nu sunt clar definite în acest moment. Cu toate acestea, fenomenele au potențialul inerent de a schimba radical condițiile de bază ale vieții umane pe această planetă, de exemplu prin influențarea drastică a vulnerabilității legate de securitatea alimentară redusă și alte riscuri.

Omenirea se confruntă astăzi cu amenințări grave, adică se apropie de o limită planetară globală. Cele trei zone deosebit de problematice, care implică un nivel ridicat de amenințare, sunt schimbările climatice, ciclul azotului și erodarea biodiversității.

Agricultura este afectată și depinde de ciclul fosforului, consumul global de apă dulce și utilizarea terenurilor – direct sau indirect. Astfel, capacitatea globală de producție alimentară și posibilitatea rezilienței pe termen lung a serviciilor de mediu (legate de producția de alimente pe termen lung și alte resurse regenerabile) sunt toate discutabile în ceea ce privește un spațiu de operare sigur. Legăturile dintre schimbările climatice și agricultură au fost prezentate în raportul din 2007 al IPCC, în special în discuțiile referitoare la cifra reprezentând panorama riscurilor suportate de diferitele sectoare în diferite ipoteze ale schimbărilor climatice.

Dezbaterile actuale asupra perspectivelor pentru 2050 indică faptul că riscul de a experimenta o creștere a temperaturii globale de cel puțin trei grade într-o jumătate de secol este considerabil. De asemenea, este evident că agricultura (inclusiv silvicultură) va fi serios amenințată de schimbările climatice în acest secol. Prin urmare, această problemă este în mod clar una dintre principalele provocări globale, deoarece se referă la securitatea alimentară globală.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU