Criza economică internațională. Ce a fost, ce este, ce va fi…?

Din anul 2008 și până acum, pe buzele tuturor s-a repetat obsesiv același cuvânt –„criză“. Problema cu această criză este că, cel puțin până acum, nimeni nu a venit cu o rezolvare a acesteia, fie că vorbim de economiști de Nobel, șefi de stat și guverne sau bancheri. Ce se știe despre actuala criză este că a început din SUA, a migrat mai întâi în Europa, iar apoi în întreaga lume sub o formă sau alta. Ce nu se știe? Ce va urma după ce această criză se va fi terminat? În continuare vom încerca să facem o foarte scurtă radiografie a crizei. Cum a început și cum se va termina.

Cicluri economice

1637, 1797, 1819, 1837, 1857, 1884, 1901, 1907, 1929, 1937, 1974, 1987, 1998, 2008… Ce au în comun acești ani? Declanșarea unor crize economice majore care au afectat direct sau indirect toți locuitorii planetei. În opinia majorității economiștilor, marea problemă a actualei crize declanșate în septembrie 2008 este că nu se întrevede nicio finalitate concretă. Iar măsurile pe care guvernele, dar mai ales băncile centrale ale SUA și UE, respectiv FED și BCE le-au luat (prin tipărirea de bani), nu au făcut decât să adâncească actuala criză. „De fapt, ce se întâmplă acum este o criză de sistem, premergătoare unei schimbări de paradigmă“, după cum spunea economistul Nouriel Rubini, cunoscut ca Dr Doom, cel care a avertizat de declanșarea unei crize majore la nivel mondial cu mult timp înainte de declanșarea propriu-zisă. Totodată, într-un studiu elaborat sub auspiciile Academiei Române, se arată că, „la 2 octombrie (2008 n.r.), criza mai era încă doar o criză financiară, încă nu și economică, a sectorului „real“ al economiei, și încă circumscrisă la giganticul spațiu american. Ea era deja apreciată drept criza cea mai gravă de la Marea Depresiune din 1929-1933. Și pe drept cuvânt. Ajunseseră în preajma colapsului și ieșeau din scenă ca instituții independente toate cele cinci mari bănci de investiții Emblematice pentru Wall Street. Lehman Brothers fusese lăsată să dea faliment, Bear Stearns și Merrill Lynch au fost înghițite de bănci comerciale, iar Goldman Sachs și Morgan Stanley s-au transformat în bănci comerciale, intrând sub umbrela reglementară a Fed (Federal Reserve – Banca Centrală a SUA). Dispariția acestor cinci giganți ca instituții independente de investment banking, caracterizate printr-un grad înalt de îndatorare și finanțare cu ridicata, schimba peste noapte peisajul centrului finanțelor americane. (…) Ajunsese, de asemenea, în preajma colapsului cea mai mare firmă de asigurări din America și din lume, respectiv AIG (American International Group), care a fost preluată de stat. (…) Apoi criza financiară a devenit una economică la nivel mondial.“

Ce s-a întâmplat, de fapt

Explicația este relativ simplă, iar cuvântul-cheie este „lăcomie“. În primul rând au fost lacomi brokerii de pe Wall Street. În al doilea rând și bancherii au dat dovadă de o imensă lăcomie, susținuți de societățile de asigurare. De ce brokerii? Pentru că piața de capital a fost, de-a lungul a câțiva ani, inundată de „gunoaie“, așa numitele acțiuni „junk“ sau swap. Practic, prin aceste acțiuni se vindeau lucruri care, în mod normal, nu se pot vinde, cum ar fi acțiuni pe casele ipotecate ale americanilor. Să vinzi acțiunile unui cartier rezidențial deja vândut este normal, dar să vinzi ca acțiuni case ipotecate cu termen de plată pe zeci de ani este profund greșit (în condițiile în care mulți debitori nu-și mai plătiseră ratele de luni sau ani). Problema cu aceste acțiuni junk este că erau meșteșugit transformate de brokeri în acțiuni „aparent“ viabile – swap. Ce făceau brokerii, de fapt? Vindeau datorii „mascate“ în acțiuni profitabile. Am putea face următoarea comparație. Avem o recoltă de 1.000 de pepeni. Dar avem și câteva sute de kilograme de gunoi menajer. Ce au făcut brokerii? Au tăiat pepenii în două, au scos o parte din miez și, în loc, au „ascuns“ gunoaiele. Apoi au lipit pepenii cu scotch și i-au aruncat pe piața de capital. Majoritatea cumpărătorilor au pus pepenii în frigider și au uitat de ei (s-au făcut că nu văd scociul), considerându-i o investiție de lungă durată. A fost suficient ca doar câțiva cumpărători să vrea să mănânce din pepene și să descopere gunoiul din interior. Și așa a început criza. În privința băncilor… Lăcomia bancherilor a fost practic cea care a creat „bula imobiliară”, vinovată și ea de declanșarea crizei. De ce „bulă“? Pentru că au fost acordate prea multe credite ipotecare, majoritatea fiind acordate fără nicio bază, mulți dintre debitori fiind șomeri sau persoane defavorizate. Dar nu aici este „cheia“ afacerii. De fapt, băncile sperau ca acele credite imobiliare să nu fie returnate niciodată. De ce? Pentru că, în logica anilor 2000, era mai profitabil așa. Cum? Simplu… Un credit pe 30 de ani pentru o casă aducea bani băncilor, dar cu „țârâita“, pe o perioadă lungă de timp. Mai „profitabil“ era ca datornicul să-și plătească creditul câțiva ani sau chiar câteva luni. Pentru că băncile aveau oricum creditul asigurat la o societate de asigurări de unde luau prețul casei integral, iar apoi mai aveau profit din vânzarea ipotecii. Drept dovadă, prima victimă a crizei nu a fost o bancă, ci cea mai mare societate americană de asigurări – AIG (American Insurance Group).

Adevărul din spatele adevărului

Marea problemă a sistemului economic actual este că ia în calcul o creștere a afacerilor care tinde spre infinit, în condițiile în care resursele planetei sunt finite. Iar, odată cu declanșarea crizei, companiile au început să înțeleagă oarecum acest lucru. Acum nimeni nu-și mai face un plan de afaceri pe termen lung sau măcar mediu. Toată lumea gândește pe termen scurt. În plus, a revenit în prim-plan un subiect de care toți fug – „apogeul petrolului“. Încă din anii ’70 președintele american Jimmy Carter, dar și o pleiadă de economiști atrăgeau atenția că, dacă nu găsim alternative la petrol, în următorii 30 de ani (adică acum) stilul de viață al civilizației se va schimba fundamental în jos. În 2001, un geolog american, Allen Pfeiffer, a prezentat conceptul de „apogeu al petrolului“. Acesta înseamnă, pe scurt, că ai folosit deja jumătate din resurse. În cazul țițeiului, oricât de mulți bani ai investi nu vei reuși niciodată să sporești producția peste pragul reprezentat de vârful de producție. Coincidență sau nu, tot din 2008 Agenția Energetică Internațională a recunoscut că se înregistrează o scădere globală de 9% în producția de petrol. Asta înseamnă 8 milioane de barili pe zi. Problema e că nu avem cum să compensăm o rată a declinului de 9%. Pentru că ce e „consumat“ așa rămâne. Ce se uită este faptul că actuala civilizație este una a petrolului. Pentru că, în afară de lemn, 90% din obiectele care ne înconjoară au la bază țițeiul, începând cu masele plastice. Majoritatea vopse­lelor și a pesticidelor se fac din țiței. Totul, de la pasta de dinți la periuțe, se face din țiței. Nu există absolut nimic, în nicio combinație, care să înlocuiască edificiul clădit pe combustibili fosili. Absolut nimic. Practic, întreaga economie mondială funcționează în baza petrolului, consumând peste 80 de milioane de barili pe zi. Iar cel mai puternic semn că avem o problemă este că Arabia Saudită, care deține 25% din rezervele cunoscute de țiței ale planetei, se implică activ în forajul marin. De ce face acest lucru, în condițiile în care este de 5, 10 de 50 de ori mai scump să forezi pe mare decât pe uscat? De aceea putem spune că, logic, o criză a petrolului va duce, inevitabil, la o criză a civilizației.

Concluzia? Sunt voci care susțin că actuala criză nu ar fi, de fapt, una pur economică. Ci una energetică… Totuși, ce va fi? Majoritatea economiștilor spun că ne așteaptă o schimbare de paradigmă. Adică a logicii în care a funcționat societatea până acum. Cum anume va arăta această schimbare, nimeni nu poate spune. Ce cred și simt toți e că „noul“ va veni fulgerător…

Bogdan PANȚURU