Cât mai rezistă agricultura românească într-o luptă inegală și nedreaptă

La sfârșitul ultimului deceniu al secolului al douăzecilea, închizător de mileniu, publicam „Tragedia agriculturii românești – răstignirea țăranilor“ în care încercam să fac o radiografie a cauzelor menite să sufoce și să distrugă una dintre cele mai puternice verigi ale economiei autohtone, lansând SOS-uri repetate și insistente tratate cu indiferență condamnabilă de indivizii puși pe căpătuială care au ajuns politicieni.

Strigătul disperării era al țăranilor, al satului românesc și s-a auzit încă din primele zile ce au urmat Revoluției din Decembrie 1989 sau ce-o fi fost pentru România, când poporul român a devenit o fiară sân­geroasă care a săpat temeliile tuturor sectoarelor care asigurau țării independența și poporului demnitatea, atâta cât mai putuse fi salvată în cele aproape cinci decenii de comunism.

La început nu luam în seamă evenimentele și ne distram privind zi și noapte la televizor, unde sute și sute de istorici, ciori vopsite și cozi de topor gata să îngenuncheze în fața celor care dau mai mult, fiind în stare să-și omoare părinții și frații pentru ca lor să le fie mai bine, scoteau la iveală minciuna, demagogia, delațiunea și lipsa de caracter din cotloanele și haznalele sufletelor pline de mizerie.

Năpârcile astea bune de gură, gata să latre oricât și chiar să muște, indivizi care la viața lor nu au bătut un cui, dar au știut să toarne la securitate și miliție, la partid sau la sindicat pe vecinul care își făcuse o poartă nouă sau își reparase gardul, că a furat trei scânduri și doi bolovani de var nestins. Lichelele astea perverse și ordinare, puturoase și bețive au sărit la gâtul oamenilor cinstiți care promo­vaseră în diverse funcții datorită competenței lor, că nu toți ajungeau moț pe relații și mulți intraseră în partid de nevoie, nu de plăcere.

În anii ’90, perioada cea mai tulbure, s-a dat drumul la distrugere, la furat, iar milițienii se ascunseseră sub pat de frică. Jigodiile, hoții și tâlharii de toată mâna pe unde intrau nu mai lăsau nimic în urma lor. În numele revoluției s-a declanșat cel mai distrugător război care a pus România pe butuci.

Armele de foc au fost înlocuite cu cele mai josnice și necinstite fapte. Venise vremea călcatului în picioare, vremea înlocuirii legilor cu fărădelegi, câmpul de luptă cel mai propice al debandadei generale fiind satul românesc, iar victimele țăranii. Cooperativele agricole, stațiunile de mecanizare a agriculturii, întreprinderile agricole de stat au fost rase de pe fața pământului. Rămase fără apărare, cu paznicii dispăruți, acestea au devenit o pradă ușoară, stâne de oi fără ciobani și câini lăsate la cheremul haitelor hămesite care, sub lozinca „Moarte comunismului“, ucideau munca atâtor generații. Bombe dacă s-ar fi lansat peste sate și câmpuri, efectele nu ar fi fost atât de distrugătoare. Cei care dărâmaseră conacele boierești în anii ’45-’50, dar care nu însemnau mare lucru față de ceea ce tot ei construiseră prin muncă din zori și până în noapte, pe ploaie și vânt, arșiță și ger, țăranii ajunseseră robii unei orânduiri nedrepte, dar care se proclama democrată. S-au distrus construcții trainice: ateliere, grajduri, sisteme de irigații cu tot cu stații, pompe și utilaje și multe altele care cu mari cheltuieli mai pot fi puse la loc.

Cele mai mari dezastre s-au făcut în structura socială, unde oamenii vrednici și pricepuți au fost înlăturați de cele mai josnice lichele.

Legea nr. 18 a fondului funciar, lege bezmetică, a fost mijlocul de a pune în „drepturi“ nedreptatea și fărădelegea. Comisiile de retrocedări și punere în posesie au devenit adevărate bande de validare a actelor false, fabricate cu ștampile măsluite și martori mincinoși. Atunci au dispărut sistemele de irigații și stațiile de pompare de parcă nici nu ar fi fost.

Într-un sfert de veac de așa-zisă democrație condusă de indivizi care au dovedit zi de zi și ceas de ceas că își urăsc țara, patria pentru care bunicii lor au luptat și murit uneori în număr mult mai mare decât dușmanii lor.

În vara aceasta, la peste un sfert de veac de la acel decembrie însângerat, cei care s-au sacrificat nu mai sunt nici măcar amintiți de toate hienele ce s-au hrănit și au crescut din sângele vărsat. Saltimbancii și păpușarii fără frică de Dumnezeu au scos țara la mezat, tranșând-o precum parlagii un hoit omorât de o haită de lupi.

România a ajuns un pașalâc, iar în locul turcilor au venit europenii, care în timp ce ne promiteau civilizația ne-au dat cea mai modernă sclavie.

Ce scriu acum este strigătul de deznădejde, de chemare la trezire, la ridicarea românilor care mai au poate puțin timp ca să salveze ce se poate salva.

Oameni buni, din cele aproape 10 milioane de hectare de teren arabil aproape jumătate au intrat în stăpânirea străinilor pentru care guvernele mafiote au dat legi contra legilor firii, ca să poată să cumpere cât pământ vor. Au fost cumpărate pe lucru de nimic, pe 3-4 milioane de lei vechi, suprafețe imense. Și totul a început în perioada în care aristocratul absolvent de liceu agricol Dacian Julien Cioloș, ajuns ministru al Agriculturii și mai apoi comisar european tot al agriculturii, a aranjat blatul ca străinilor să le fie cât mai bine. Și așa, în timp ce agricultorii din alte țări membre primesc subvenții de două ori mai mari decât fermierii români, chiar dacă suntem membrii aceluiași „club“, la noi subvențiile se așteaptă cu lunile.

De ce subvențiile sunt mai mici și vin cu mari întârzieri? Pentru a-i determina pe bătrânii și săracii satelor să vândă și ultimul petec de pământ.

Ne iau pământul, pădurile lăsând chilugi munții și satele din zonele colinare la cheremul alunecărilor de teren și al altor dezastre.

Prieteni dragi, europenii civilizați nu plâng la morminte străine.

Bunicii mei au fost mai mult decât muncitori, cărora comunismul le-a luat tot, iar democrații ăștia, absolvenți la „alba-neagra“, nu ne-au restituit nici măcar un sfert din ce fusese al nostru, dar îmi iubesc țara și am iubit-o de fiecare dată mai mult decât au urât-o comuniștii, câți or fi fost români dintre ei.

Și acum capitaliștii au transformat România într-o junglă cu o floră și faună dintre cele mai bogate, iar locuitorii săi supuși celui mai ordinar genocid.

Mihai VIȘOIU

Revista Agrobusiness nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 20-21