Analiza ajutoarelor publice în câteva țări agricole europene

Share

Cauzele dificultăților în sectorul agricol european sunt din ce în ce mai structurale, slăbind capacitatea fermelor medii și mari. Eficacitatea limitată a ajutorului public ridică semne de întrebare cu privire la modul de soluționare a acestor probleme, pe care planurile de reformare ale politicii agricole comune par să le facă și mai acute.

Creșterea producției și substituirea capital-muncă. Cu aproape jumătate din forța de muncă din trecut odată cu dublarea producției, productivitatea muncii din sectorul agricol s-a cvadruplat în ultimii treizeci de ani. Aceasta înseamnă că astăzi un fermier produce de patru ori mai multă hrană decât la începutul anilor 1960. Această creștere extraordinară a productivității a fost posibilă numai grație unei înlocuiri masive a forței de muncă cu investiții de capital.

Pentru a finanța acest efort de modernizare, fermierii au fost nevoiți să apeleze în mare măsură la capitalul extern și să aloce o parte mare din venituri pentru plata costurilor financiare determinate de aceste împrumuturi.

Creșterea cheltuielilor financiare, combinată cu o compresie puternică a profitului, a dus la majorarea numărului de fermieri care se găsesc în situații financiare dificile.

Spre exemplu, Franța estimează numărul fermierilor în situații dificile ca fiind între 60 și 80.000, din care 20.000-25.000 pe punctul de a intra în faliment. Crédit Agricole a precizat că un număr de 68.000 de fermieri aflați în dificultate au ratele neplătite la bancă de mai bine de trei luni.

Comparând situația din Franța cu cea din alte state europene, cum sunt Danemarca, Irlanda, Țările de Jos și Italia, se arată că fragilitatea financiară nu este un fenomen marginal și că privește între 5 și 29% din fermele integrate, riscul financiar fiind în creștere.

În trecut, ponderea excesivă a poverilor financiare în cazul fermelor puternic îndatorate a fost principala cauză a dificultăților din țările din Europa de Nord. În prezent, se pare că dificultățile se datorează mai degrabă performanței economice reduse și veniturilor mai mici în mai multe categorii de ferme.

De fapt, problemele datoriei persistă, în timp ce veniturile mai mici îi preocupau pe unii dintre fermierii aflați în dificultate la începutul deceniului. Cu toate acestea, constatăm astăzi introducerea de măsuri restrictive pentru fermieri în noua PAC, care duc la o scădere a rezultatelor financiare în cazul unui număr mare de întreprinderi agricole.

În acest sens, problema depășește contextul unei crize financiare cu durată limitată, afectând unele ferme al căror viitor este pus în discuție de reformele PAC și aici mă refer la fermele mari, cele care în România asigură necesarul de consum al populației și, totodată, influențează balanța comercială agroalimentară.

Din Danemarca, Italia, Irlanda și Olanda, atenția oficială acordată crizei financiare, cu care se confruntă anumite grupuri de fermieri, scade semnificativ. Efectul pare a fi o consecință a amplorii crizei, a locului sectorului în economia națională, dar și a naturii mai mult sau mai puțin intervenționiste a politicilor agricole din diferitele țări.

În Danemarca, statul a intervenit în mai multe rânduri în anii 1980 pentru a reduce povara datoriei fermierilor și pentru a le acorda sume foarte mari în direcția ieșirii sectorului din criză. Danemarca folosește o întreagă panoplie de măsuri – atât individuale, cât și generale – spre binele fermierilor, dar și al economiei naționale.

În Irlanda, din 1982 până în 1986, a fost pus în aplicare un „plan de susținere“ pentru fermierii aflați în dificultate, prin împrumuturi subvenționate sau garantate de stat.

În Țările de Jos fermierii au acces la măsuri de susținere, în special producătorii de lapte afectați de creșterea ratelor dobânzilor.

Existența sau absența unor măsuri specifice de ajutor, în favoarea fermierilor aflați în dificultate reflectă o divergență profundă de analiză asupra naturii fenomenului. În Țările de Jos, deoarece fermele sunt deja bine structurate, nu a mai fost pus în aplicare niciun ajutor specific. Autoritățile publice au refuzat de la bun început să considere că situația acestor fermieri merită o măsură specială de politică agricolă. Dimpotrivă, în țările „intervenționiste“ (Danemarca, Franța și Irlanda) fermierii au subliniat caracterul excepțional al crizei și au solicitat măsuri de susținere.

Se pare că măsurile de ajutor, în ciuda amplorii pe care le-au luat în unele țări, au oferit doar soluții pe termen scurt.

Prin urmare, problema pare să fi devenit structurală. Orientările actuale ale PAC, confruntate atât cu limitele bugetare, cât și cu presiunea partenerilor săi din Organizația Mondială a Comerțului, fac ca intensitatea ajutoarelor să scadă, ceea ce pune în umbră sectorul agricol european.

În fața acestei situații, care duce la o revizuire a analizelor privind originea dificultăților și a politicilor specifice de susținere, atitudinile adoptate sunt diverse. Cazul Danemarcei este tipic; având în vedere lipsa de succes a politicii de susținere anterioare și faptul că fermierii aflați în prezent în dificultate prezintă caracteristici similare celor care fuseseră ajutați la începutul deceniului, autoritățile publice au decis să limiteze ajutorul pentru ferme. În practică, danezii se apropie, așadar, de atitudinea adoptată de olandezi și britanici, care constată rentabilitatea insuficientă a unui anumit număr de ferme în condițiile de producție impuse de politica agricolă comună. Aceste ferme cu o rentabilitate scăzută supraviețuiesc cu subvenții publice.

În timp ce fermierii încă se luptă în Irlanda pentru a supraviețui, se recunoaște acum că aceștia se află în această situație din cauza veniturilor „structurale“ mici. Prin urmare, instrumentele care trebuie utilizate pentru a le oferi asistență nu mai pot fi aceleași ca în prima jumătate a anilor 1980. Aici, din nou, problema sprijinului pe venit trebuie disociată de cea a întreținerii fermelor.

În Franța, politica urmată începând cu 1988, în ceea ce privește fermele aflate în dificultate, este în concordanță cu cea inaugurată în 1982 și se caracterizează printr-o distribuție largă a ajutoarelor cu o sumă unitară redusă, echilibrul financiar asigurând menținerea acestora pe termen mediu. Deși caracteristicile și valoarea ajutorului oferit încurajează beneficiarii să-și îmbunătățească metodele de management, măsurile nu oferă o soluție reală nevoilor lor de finanțare.

Analiza fenomenului fermierilor aflați în dificultate arată că agricultura devine un sector economic mai puțin protejat, unde riscul eșecului există ca și în alte părți: acesta este sensul care ar trebui acordat convergenței politicilor puse în aplicare. Această atitudine este în mod clar în conformitate cu cea a Comunității, care nu prevede niciun tratament special al dificultăților financiare, dar implicit îi include pe fermierii implicați în programele de sprijinire a veniturilor agricole la nivel național.

Din această perspectivă, acolo unde producția este funcția exclusivă a agriculturii, menținerea fermelor necesită o îmbunătățire continuă a rentabilității lor și nu se poate pune problema ajutorului care ar fi sursa unei denaturări a concurenței la nivel european.

Acest principiu general fiind stabilit, alte considerații pot influența efectele sale într-o direcție sau alta. În Țările de Jos, de exemplu, preocupările de mediu devin o prioritate, iar lipsa ajutorului pentru fermierii aflați în dificultate a fost justificată de faptul că se aflau în zone sensibile de mediu. Pe de altă parte, în regiunile în care agricultura joacă, în prezent, un rol de neînlocuit în susținerea vieții rurale și în conservarea mediului rural, ca în Irlanda sau în zonele defavorizate din Spania sau Franța, ajutorul pentru exploatațiile agricole constituie un element esențial al supraviețuirii lor și pentru menținerea funcțiilor pe care aceștia le îndeplinesc.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU