2021, anul recoltelor bogate…, în buzunarul cui?
Estimările autorităților anunță un an al super-producțiilor cerealiere. Startul aparent bun al secerișului în zona de sud a țării este totuși umbrit de fenomenele meteo extreme din ultima lună: vijelii, căderi de grindină și ploi abundente cu efecte imediate și vizibile în câmp: grâu culcat la pământ, boabe multe, calitate proastă. E drept, raportat la situația de anul trecut din aceeași zonă, producțiile sunt mult mai mari, deci există! De aici până la predicțiile de Mama Omida ale oficialilor de la agricultură este totuși cale lungă. Între timp, seceta extremă, pedologică și atmosferică a migrat spre vestul țării, cu impact mai ales asupra culturilor de primăvară.
Problema reală a fermierului român începe însă post-recoltat. Cu grânele în câmp n-are cum să rămână. Slab capitalizat, mai ales după sezonul trecut și, de multe ori, lipsit de orice formă de asociere, agricultorul va face iminent cunoștință cu domnul tras la costum, cu ochelari de soare, care n-a simțit la viața lui bobul de grâu decât prin greutatea-i din propriul buzunar. Plin de intenții bune și, de altfel, fin cunoscător al pieței cerealelor, acesta îi va impune fermierului prețul rezultat de pe urma speculei, mult mai mic decât cel mai puțin optimist prognostic. Și uite-așa, imediat ce ai pornit combina începe să funcționeze mecanismul de sezon al intermediarilor care va duce la scăderea artificială a prețului la recolta din câmp. Iar lipsa intervenției statului pe piață se resimte acut tocmai în astfel de piețe.
Și totuși… poate că ar exista șanse să se regleze piața, ca în orice sistem capitalist clasic. Dacă, și numai dacă, agricultura românească ar beneficia de suficiente spații de stocare. Depozitele însă sunt puține, dacă sunt. Iar pentru un agricultor mediu costurile stocării cerealelor sunt enorme și aproape imposibil de suportat, în cele mai multe situații.
Deci, ce facem cu grânele? Că nu putem să le abandonăm pe câmp, ca în cazul castraveților. Sau putem?
Scoaterea agriculturii din PNRR nu este numai despre irigații, ci și despre depozite, mai ales despre lipsa lor. După cum spunea, nu cu mult timp în urmă, Laszlo Becsek, am ajuns să reducem atât de mult suprafețele cultivate cu cartof din cauză că nu mai avem unde să îi depozităm. Iar după 3-4 luni din momentul recoltării România este forțată să apeleze la importuri. Sper să nu ajungem la fel și cu cerealele… Cele opt depozite regionale promise încă din perioada de început de pandemie au devenit doar o amintire, la fel ca și agricultura în PNRR.
Traderii sunt bucuroși, estimările pentru 2021 sunt bune. Poate mai bune ca niciodată: se anunță un an cu recolte bogate, dar cu profitul în buzunarul cui?!
Daniel PLĂIAȘU
