Sustenabilitatea nu este doar despre agricultură, ci și despre comunități

Share

Cu toții cităm ori de câte ori ne gândim la mediul rural un vers al lui Lucian Blaga: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.“ Pentru poet eternitatea din Sufletul Satului (căci acesta este titlul poeziei) era cea pe care o idealiza. Pentru alții, care trăiesc astăzi, este sustenabilitatea.

Vedem în PAC, dar și în strategiile de dezvoltare și coeziune destinate zonelor rurale acest accent pus pe sustenabilitate, un termen umbrelă ce reflectă imaginarul colectiv al societății contemporane despre cum „ar trebui să fie“ satul modern și zonele rurale în ansamblu, în opoziție cu orașele în care cei mai mulți dintre români și europeni trăiesc. Preluăm această viziune a continuității și durabilității satului, peste care suprapunem idealurile specifice generației și epocii noastre: mediu curat și agricultură ecologică (tranziția verde), tradiții, patrimoniu, peisaje și un stil de viață mult mai apropiat de natură și de oameni.

Chiar și decidenții noștri, sau poate mai ales ei, preiau toate aceste idealuri în discursurile lor publice: „Zonele rurale reprezintă structura societății și bătăile inimii economiei noastre. Ele reprezintă o parte esențială a identității noastre și a potențialului nostru economic. Vom prețui și conserva zonele rurale și vom investi în viitorul lor“, declara Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, în urmă cu câteva săptămâni, în momentul lansării viziunii pentru anul 2040 privind zonele rurale din UE.

În poezie, în discursurile publice, în teorie și în planurile de investiții zonele rurale pot fi transformate într-un mediu extrem de atractiv, însă de la teorie la practică distanța este lungă. Realitatea din teren ne arată regiuni întregi depopulate sau îmbătrânite, cu acces limitat la servicii publice sau infrastructură și cu niveluri de venit și de trai relativ scăzute. Este un lucru valabil nu doar pentru România, ci și pentru statele din vestul Europei. În august, acum 3 ani de zile, vizitând un prieten apropiat, am avut ocazia să constat că la doar 50 km de Parlamentul European, într-o localitate cu aproximativ 1.000 de locuitori din Munții Vosgi (Franța), conexiunea la Internet era la nivel de dial-up, cabinetul medical nefolosit de mai bine de 10 ani din lipsă de personal, iar conexiunea feroviară desființată la ultima reformă a SNCF (echivalentul CFR). Pentru politicienii locali, naționali și europeni soluții există, însă implementarea lor rămâne încă problematică, cel puțin în anumite localități, la fel cum se întâmplă și în România.

Întors în țară, în prezent mă retrag periodic, câteva zile pe lună, în satul și la casa în care au trăit bunicii mei și în care mi-am petrecut vacanțele din copilărie. O zonă montană pitorească care poartă cu sine idealuri pe care le-am avut în trecut sau pe care le am în prezent. Mă bucur că pot avea acum conexiune la internet 4G+ sau că pot cere curierului să îmi livreze produsele comandate până la poartă. Însă ceva nu îmi dă pace: ori de câte ori ies pe uliță și calc pe acel asfalt pus prin fonduri europene nu pot să nu remarc că fiecare a treia casă din sat este părăsită sau nelocuită. Parcă nimic nu doare mai mult decât pierderea acelui „Suflet al Satului“, după cum îl numea Blaga, pentru că „aici orice gând e mai încet și inima-ți zvâcnește mai rar, ca și cum nu ți-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva“.

Daniel PLĂIAȘU